vineri, 31 august 2012

Ultima zi de vara - bilant


      Vara asta am reusit sa:
    - rezist 3 luni la un curs de engleza pentru avansati, in conditiile in care eu "uram" engleza (defapt, imi placea foarte mult aceasta limba, dar ma enervam groaznic cand imi dadeam seama cat de putine stiu in comparatie cu altii)
    - beau vodka cu un prof superdragut (de engleza bineinteles)
    - scriu o mare parte din cartea pe care o incepusem (am 62 de pagini in Word, hihi)
    - merg la "Marea Stropeala"
    - vad si sa simt Marea
    - imi demonstrez ca ma pot lasa oricand de fumat (doua luni +)
    - ma intalnesc cu una din cele mai bune prietene ale mele in Brasov, si chiar am fost placut surprinsa sa constat ca este exact asa cum era si pe messenger si la telefon - foarte simpatica, amuzanta si intelegatoare
     - dorm pana tarziu (nu pare o realizare prea mare, dar cei care au avut ore de la 7 ma vor intelege)
     - fotografiez apusul (vara asta am incepu acest "ritual", de obicei nu faceam asta)
     - merg la maraton de Ziua Marinei, si sa nu termin ultima
     - rad pana am facut febra musculara
     - imi fac noi prieteni
     -  gasesc un serial super si sa ma uit la el - P.L.L
     -  cumpar foarte multe haine din mall-uri (Brasov, Bucuresti, Constanta).. chiar mi-am luat si multe chestii de la SEPHORA (fetele o sa imi inteleaga entuziasmul)
     - mananc mancare chinezeasca (pentru prima data)
     - fac lvl 30 la League of Legends si sa invat sa joc foarte bine (deh, imi plac jocurile de strategie)
  
    Ce nu am reusit vara asta:
     - sa ma vopsesc roscata (dar se rezolva..)
     - sa il uit (.. incep sa aberez)
     - sa filmez scurtmetrajul ala al carui scenariu l-am scris in doua zile
     - sa invat sa inot
     - sa invat sa gatesc




      Si mai sus sunt cateva poze de la mare (a doua poza este facuta la o bisericuta din Cernavoda si nu am modificat-o). Special pentru B.D. :).

      Si acum, sa ne scotem palaria in fata ultimei zile de vara!

    Anemona.

joi, 30 august 2012

M-am intors


    Acum nu mai am picioarele in apa si nici nu ma mai plimb pe plaja pustie. Am corpul plin de nisip si abia astept sa faca toata lumea dus ca sa intru si eu. Tipic mie..
    E penultima zi de vara si mie nu imi vine sa cred cat de repede au trecut zilele astea. Mi-e dor de cursul de engleza, de prieteniile de-o vara, de proful cel dragut si de multe altele. Dar (cica) nu e nici o problema, voi mai avea parte de toate astea si vara viitoare. E adevarat, proful probabil nu va mai avea parul cret, saten si probabil nu va semana deloc cu EL (si probabil nu voi mai simti nimic cand il voi privi) , dar inca mai sper ca "colegii-de-anul-viitor" vor fi la fel de sociabili, amuzanti si nebuni.
       Abia asteptam sa ajung acasa. Mi-au lipsit multe.. dar nu aveam nevoie cu adevarat de nimic. Acum tot ce imi trebuie este o punga mare de popcorn si un nou episod din Preety Little Liers.

Anemona. 

marți, 28 august 2012

Mare..

 
   Stau pe plaja cu picioarele in apa, o cutie de Redd's in mana si castile in urechi. Mai sunt doua saptamani de vacanta (mai putin chiar, dar shh!- prefaceti-va un minut ca e asa cum spun eu) si pot sa spun ca am avut cea mai superba vara din toate (fara exceptie).
    Un singur lucru mi-a lipsit.. el.
    Trebuie sa ma prefac ca nu imi pasa. Trebuie sa imi pun ochelarii de soare, sa imi afund picioarele in apa si sa ma bucur pentru ca in sfarsit vad si simt si eu marea (dupa 3 ani).

    Va urma..

    Anemona.

joi, 23 august 2012

Cenusa (*)

 
    Au fost acele momente cand nu stiam cine sunt,
    Si nimeni nu a putut sa imi dea un raspuns,
    Am cercetat in mine in amanunt,
    Dar n-am gasit nimic intr-un suflet de durere strapuns.

    Sunt inconjurata de multi oameni care cersesc iubire,
    Dau au sufletul gri si imi fura zilnic din propria culoare,
    Imi fura din inima bucati si imi cer o despagubire
    Platita in suferinta si lacrimi amare.
 
    Am avut vise colorate, dar nu a contat,
    Imediat mi le-au spulberat, nepasatori,
    Cu al lor pesimism vesnic necolorat,
    Si-au jucat rolul si m-au pacalit, ca niste actori.

    Si totul in jur e numai cenusa.

miercuri, 22 august 2012

Scarba


   Azi mi-e scarba de mine si de tot ce tine de mine.
   Nu inteleg acest sentiment. Azi nu am simtit asta. Azi am fost trista, dar nu am simtit nimic. Azi am fost singura care a plans in hohote pentru ca s-a terminat cursul de engleza, si "profii" (de fapt niste studenti foarte amzanti si draguti, englezi) au plecat la Bucuresti pentru ca au avion maine. Azi am fost nebuna aia care i-a imbratisat pe toti, si am fost din nou fata care si-a mai facut noi amici (cu 3 dintre ei vorbesc zilnic, incep sa am prea multi prieteni si parca devine o problema). Si am fost si tipa aia care a facut pe fotograful la terasa, si a vorbit cu toata lumea. Eu nu eram asa.. chiar Zak (cel mai dragut prof din univers) m-a imbratisat. Si am reusit sa discut 5 minute (CINCI!!!) cu Flora, doar eu si ea, ceea ce e o performanta, pentru ca eu uram engleza..
    O sa imi fie dor. O sa imi fie dor de discutiile sadice cu St. (despre incercarile ei de sinucid, despre incercarea mea, despre droguri, bautura, tigari si baieti draguti), de drumul pana acolo (stau in celalalt capat al orasului dar a meritat fiecare drum dus-intors deseori facut pe jos),de glumele noastre si de scenetele amuzante, de tipul care m-a luat in brate rugandu-ma sa nu ma schimb pentru ca sunt frumoasa asa (si pe care l-am tratat cu raceala, indepartandu-l). O sa imi fie dor de toti.
  
    M-au schimbat. Simt ca oamenii aia au luat cu ei o parte din "vechea" eu, si mi-e sila de ce au lasat in urma. Asta simt azi, iar sila parca se amesteca cu o urma de neputinta pentru ca nu ne vom mai reuni niciodata in "vechea formula".
     Am scris mult. Sau poate prea putin. Chiar nu mai conteaza. Sunt singura acasa si am o senzatie foarte aiurea. Nu am putut lucra pentru carte mai mult de o jumatate de pagina.

    Azi mi-e sila si scarba de mine.De noua eu.
    De Anemona.

miercuri, 15 august 2012

Pauza - nu o sa mai scriu o perioada!


   Nu o sa mai scriu pe blog pentru o perioada de timp.Nu stiu cat va dura, daca va fi o jumatate de luna sau mai mult..
   Simt ca nu mai ma regasesc.Si nu pot sa scriu despre mine in starea asta.Iar cum blogul imi este ca un jurnal, probabil as minti chiar fara sa imi doresc.Si decat sa scriu minciuni mai bine nu mai scriu deloc, pentru ca eu vreau sa ma vedeti asa cum sunt defapt.
   Probabil o sa scriu doar articole pentru Blog Power (din cand in cand),dar care nu au nici o legatura cu propria persoana.Sau poate o postare fugara cand se va intampla ceva important in viata mea (desi ma indoiesc). Habar nu am.
   Voi urmari in continuare blogurile pe care le iubesc,dar nu voi mai lasa atat de multe comentarii. Si ca tot am adus vorba de comentarii.. promit sa va raspund la toate comentariile, desi nu cred ca vor fi multi interesati.
   As vrea sa va multumesc tuturor pentru ca ma ascultati si ma cititi.Alaturi de voi chiar pot fi eu cu adevarat. E singurul loc in care imi dau masca jos.. Cand mi-am facut blogul nu mi-am imaginat niciodata ca vor exista oameni care chiar vor aprecia aceste randuri. La inceput am avut senzatia ca imi scriu chiar mie. Dar orice as fi facut tot nu am reusit sa ma regasesc. Iar asta vreau sa fac acum..
   Sunt curioasa oricum cati imi veti fi alaturi cand voi reveni.. Oricum, va doresc o vara plina de distractii si multa iubire! :3
   

 Nici nu mai stiu daca sunt Anemona..

marți, 14 august 2012

Confesiune


   Nu stiu de ce scriu aceste randuri. Oare de ce simt nevoia sa fiu sincer dupa atata timp, cand pentru zeci de ani singurul meu prieten am fost chiar eu insumi? Oare cel ce va citi aceste randuri va fi capabil sa nu judece? Te rog pe tine - cel ce citesti acesta confesiune - sa nu ma judeci. Nu imi scriu gandurile aici pentru ca tu sa judeci. Vreau doar sa ma asculti. Si daca poti - sa ma intelegi. Dar stiu ca asta e imposibil..
   Inainte sa mai spun altceva, ar trebui sa stii ca eu pot calatori in timp. Probabil crezi ca nu este corect ca un singur om din aceasta lume sa poata calatori in timp, si acea persoana "norocoasa" sa fiu chiar eu. Dar este foarte corect. Mereu am fost o persoana banala. Oamenii nu ma bagau niciodata in seama si nu imi ascultau niciodata parerile. La inceput am incercat sa le fac pe plac prefacandu-ma ca eram alta persoana, dar nici asta nu a functionat. Oamenii tot fugeau de mine. Orice as fi facut nu i-ar fi afectat deloc. Erau prea preocupati sa isi traiasca vietile imperfecte, si nimeni nu avea timp pentru mine. Pentru ei timpul era o adevarata problema - nu aveau timp sa iubeasca, nu aveau timp sa obtina ceea ce isi doreau (mereu isi doreau din ce in ce mai multe), nu aveau timp sa stea cu cei dragi, nu aveau timp pentru ei..
  Intr-o zi am incercat sa ma sinucid. Simteam ca viata este un dar pe care nu mi l-am dorit niciodata. In ziua cand m-am aruncat de pe acea cladire inalta pot spune ca l-am cunoscut pe Dumnezeu. El nu mi s-a aratat nicidoata - dar l-am simtit.. Pentru o fractiune de secunda m-am simtit cu adevarat fericit, impacat cu mine insumi. Dar dupa m-am prabusit. O durere surda mi-a cuprins tot corpul, si am auzit ca prin vis cum oamenii strigau ingroziti. Era chiar ciudat.. Pentru prima data ma observau, ma observau cu adevarat. Am inchis ochii si am adormit. Nu mai simteam nici un fel de durere..
  M-am trezit intr-o camera cu peretii albi. Lumina era orbitoare. Mi-am sters ochii somnoros. Corpul incepea din nou sa ma doara. Era groaznic. Ma intrebam de ce nu am murit, daca nici macar moartea nu este pentru mine. As fi vrut sa sfarsesc si eu ca toti oamenii, dar Dumnezeu avea alte planuri pentru mine..
   Durerea se intensifica iar eu am inchis ochii. Ma simteam epuizat. Incercam sa imi amintesc locurile natale. Incet incet diferite contururi prindeau viata in mintea mea. Nu mica mi-a fost surpriza cand m-am trezit si am constatat ca ma aflam in casa in care am copilarit. Din bucatarie se simtea un miros ademenitor de clatite cu mere - in mod ciudat, acela era desertul pe care mi-l pregatea mama cand eram un copil. Nu mai mancasem clatite cu mere de cand mama murise, cu ani in urma.. Era straniu, dar nu m-am ingirjorat, credeam ca eram inca sub efectul medicamentelor.
   Am inchis ochii din nou, si mi-am imaginat liceul - cimitirul tineretii mele. Mi-am dorit sa ajung in curtea liceului la inceput de septembrie, iar cand am deschis ochii ma aflam chiar la festivitatea de deschidere. Era imposibil sa nu imi recunosc colegii, stateau ca de obicei in primul rand - dar erau atat de mici! M-am intrebat unde sunt adultii aroganti care au devenit acum. Un baietel cu ochi negrii mi-a zambit. Mi-am dat seama atunci ca acel copil sunt chiar eu si mi-am dorit sa ma duc sa vorbesc cu mine cel din trecut, sau macar sa ma imbratisez. Dar ar fi fost un gest inutil.. Nu imi doream ca o vorba spusa la intamplare sa schimbe viitorul, sau mai rau - nu imi doream sa fiu respins chiar de mine insumi. Si atunci m-am resemnat.
   De atunci eu sunt un calator al timpului. Nu stiu cum am reusit sa fac asta, dar nici nu conteaza. Probabil Dumnezeu mi-a dat o noua sansa. Odata am cunoscut o tanara. Ma intorsesem in trecut in Italia pentru a urmari un celebru festival. Cand privirea mea s-a intersectat cu a ei, ea nu m-a evitat. Mi-a zambit si s-a apropiat timida. Am inceput sa discutam banalitati. Simteam ca incep sa ma indragostesc de ea. Am tinut legatura si pentru o lunga perioada de timp am fost prizonier al aceluiasi spatiu si timp. Traiam cea mai frumoasa poveste de dragoste si nu mai aveam timp si pentru altceva. Calatoriile mele in timp au incetat. Pana intr-o zi cand am calatorit in viitor, dorindu-mi sa aflu sfarsitul povestii noastre. Am ajuns intr-o Italie pe care nu o recunosteam si mi-am cautat logodnica, dar cand am gasit-o ea nici macar nu isi mai amintea numele meu. Era foarte batrana, avea deja stranepoti si fusese casatorita cu un general. M-am reintors intr-un prezent dureros si dupa multe luni in care ma simteam neputincios iar ea nu intelegea ce se intampla cu mine, ne-am despartit.
   Acum sunt doar eu. Imbatranesc, dar nu mi-as dori sa fiu nemuritor. Eu cunosc trecutul si prezentul, si sunt condamnat sa retraiesc aceleasi greseli tot timpul. Greselile tuturor.. si nu stiu ce m-as face daca acest chin ar fi vesnic.
   Pentru mine timpul nu are nici o valuare. Compar de multe ori prezentul cu un trecut dureros, iar viitorul cu un prezent iminent. Mi-ar placea sa calatoresc doar in viitor, sa observ consecintele unor decizii pe care le-am luat fara sa stiu ce ma poate astepta. Sunt atat de multe ganduri..
   Mi-ar placea sa opresc timpul exact in clipa in care am cunoscut-o. Mi-as dori ca noi doi sa nu avem trecut si nici viitor, sa traim doar prezentul. Mi-ar fi placut sa existe un Univers in care iubirea noastra sa fie vesnica. Dar nu este posibil..
   Voi impaturi aceasta foaie pe care sunt scrise cateva din gandurile mele si o voi pune intr-o sticla, apoi voi arunca sticla in Ocean. Probabil va trece mult timp pana cand cineva va descoperi tot ceea ce am scris, poate voi fi mort.. dar oare ce sansa exista ca aceasta confesiune sa ajunga la EA?..
   Oare iubirea adevarata nu tine cont de timp sau ratiune?.. Eu mi-am impus sa o uit.
   
Articol inscris in Blog Power 35  dupa urmatoarea tema propusa de  Dana :
Se zice că timpul trece. Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp.
- fiecare percepe timpul în modul propriu; ce înseamnă timpul pentru tine?
- presupunând posibilă călătoria în timp, care este sensul pe care l-ai alege, trecut sau viitor?
- presupunând posibilă oprirea timpului, în ce moment te-ai opri? Pentru cât timp și de ce?
Au mai scris si : http://burgulmeu.blogspot.ro/2012/08/timpul-eterna-poveste.html
http://nymphtamine.blogspot.ro/2012/08/lista-calatorului.html

luni, 13 august 2012

Autoportet.



    Sunt multe de spus, dar atat de putine de scris..
    Cine sunt eu ?..
    Hm.
    Poate nici eu nu stiu. Poate nu voi sti niciodata.
    Mereu o parte din mine va ramane necunoscuta. Nu voi ajunge sa ma cunosc cu adevarat niciodata, si TU cu atat mai putin. Te rog, te rog sa nu crezi ca ma cunosti doar pentru ca citesti cateva randuri scrise aici din suflet. Imi vei cunoaste doar cateva ganduri, si unele secrete. Doar atat..

    Mi-as dori sa fiu un pictor. Sa pot desena forme si chipuri care parca prind viata. As da oricand "talentul" de a jongla atat de usor cu multe cuvinte oricui ar putea sa ma invete sa desenez. Pare mai usor.. trebuie sa creionezi doar ceea ce vezi, iar bucata de carbune nu te tradeaza niciodata. Dar cuvintele?!.. Cuvintele te vor trada mereu. Vei scrie intodeauna din suflet, iar oamenii vor judeca. Fara nici o exceptie. Dar e un risc pe care trebuie sa ti-l asumi. Nu poti tine totul in tine, trebuie ca gandurile tale sa fie auzite si de alte persoane. Doar asa capata un sens..

    Scriu aceasta postare pentru baiatul cu ochii albastrii. Pentru copilul ala care crede ca ma cunoaste. Pentru cel care rade de ceea ce scriu, si se minte ca nu ii pasa. Pentru cel care tine minte acea poezie pe care am scris-o intr-o dimineata rece de ianuarie, chiar daca eu am uitat-o de mult timp. Pentru cel care crede ca o sa imi gaseasca blogul .. intr-o zi.

  "Eu sunt cine vrei tu, nu am nume, n-am adresa, nu tre' sa-mi stii numarul, noi ne stim
dintotdeauna, nu-i nimic nou aici si sincer de nu-ti convine poti simplu sa te ridici. Stii? Eu nu
sunt o oarecare, nu sunt Ea, nu sunt mai rea, sunt un semn de intrebare daca vrei, spune-mi asa!"


Anemona.

duminică, 12 august 2012

Bunicul..


   Nu am vrut sa merg la bunici dar m-au obligat parintii. Se reuneste aproape toata familia,si in viziunea alor mei nu imi puteam permite sa lipsesc din peisaj.
   E straniu cum te poti instraina atat de mult de un loc pe care la 10 ani il adorai. Dar nu mai are nici un rost sa fiu acolo. Bunicul meu este mort de 6 ani. Si fara el casa aceea veche isi pierde tot farmecul.
   M-am saturat sa ii caut amintirea prin fiecare colt al incaperii,sa imi rog rudele sa imi spuna povesti cu si despre el, sa imi rog bunica sa imi arate din nou aceeasi colectie de fotografii vechi si prafuite.. M-am saturat sa merg din nou la acelasi mormant si sa nu simt nimic, de parca as fi de piatra.Unde e copila aceea de 10 ani pe care o iubea el?! Anemona nu o sa fie niciodata asa..

   Am gasit in atelierul lui un tablou cu o fata care seamana foarte mult cu mine. Are parul lung, negru, poarta o roche lunga, alba si sta intr-o padure ghemuita la umbra unui plop batran. Pe brate avea o carte, dar bunica mi-a spus (cand i-am aratat tabloul) ca cineva l-a ironizat si bunicul a sters partea respectiva.
   E ciudat. Imi amintesc de o discutie (dar nu stiu de ce am impresia ca a fost doar in mintea mea) ca i-am promis ca il voi face nemuritor prin povestile mele,iar el mi-a spus ca imi va face un tablou. Parea atat de simplu atunci, cand nici macar nu incepusem sa scriu, cand nu stiam ce e ala "narator" sau "roman".. cand imi povestea viata lui, aventurile, relatiile..
  
   Mi-e dor de el.Si ma urasc pentru ca nu ii mai stiu tonul vocii,si nu mai tin minte toate clipele petrecute cu el.Si ma urasc si pentru ca ii compar toti barbatii pe care ii intalnesc cu el,si toti parca ii sunt inferiori.

   Mi-as dori ca moartea sa fie si o granita a iubirii,nu doar a vietii..


   Anemona.

vineri, 10 august 2012

Ganduri de dimineata


    Mi-am turnat ceasca de cafea (in mod ciudat,eu nu suportam cafeaua) si mi-am luat laptopul. Simteam nevoia sa scriu, dar parca nimic nu imi iese cum trebuie - asta e una din acele dimineti .. Poate ar trebui sa lucrez maine pentru carte, iar azi doar sa lenevesc. Hmm..
   Aseara a plouat. Mult. Si am mai spus aici ca eu ii dau ploii o semnificatie mai .. aparte. Schimbare. Asta trebuie sa fie..
 
   Era aproape de miezul noptii si eu imi reciteam vechile postari. Si am vrut sa le sterg.. dar nu am putut. Daca le-as fi sters ar fi fost ca si cum as fi negat acea parte din mine, si ea exista, oricat de mult as vrea sa o reneg eu.
   Am vurt sa imi schimb numele blogului, dar m-am gandit ca nu are rost. Mereu voi fi o "fraiera". Una cu alt nume, alte idei, alte dorinte, una cu sufletul intreg sau facut bucati, una care scrie sau nu - dar mereu voi fi aceeasi persoana, doar invelisul o sa difere. Si poate putin si atitudinea..
   Sun fraiera.. Dar sunt si Anemona..

   Anemona.

joi, 9 august 2012

ANEMONA sunt eu..


   - Ce e asta? ma intreba ea,o tipa de la cursul de engleza, zambindu-mi.
   - Asta.. ce? ii raspund indiferenta.
   - Cicatricea din palma ta.
   Hmm.. i-as spune ca m-am zgaraiat, dar urma este in forma de cruce si oricum nu o sa ma creada. Asa ca ma hotarasc sa ii spun adevarul.
    - Nu e chiar o simpla urma.. am facut o promisiune.
    - Cui? ma intreba, ridicand din umeri.
    - Anemona.
   Si ii zambesc.Si o las acolo,si ma mut in banca cu altcineva.

   Toata chestia asta a inceput aseara.Mi-am dat seama ca schimbarea trebuie sa poarte un nume. Si l-am gasit dupa cateva ore: "Originea numelui Anemona este greceasca, iar semnificatia sa este aceea de floarea vantului. In mitologia greaca, Anemona era numele uneia dintre nimfe care a fost transformata in floare."
  Este perfect.Anemona trebuie sa fie tot ceea ce am visat eu sa fiu vreodata.Nu mai sunt o copila prostuta, nu mai sunt "Soll" - tipa care si-a facut blogul dupa o depresie cumplita, nu mai sunt "Surasdeamagire." care se visa scriitoare.. Nu o sa mai port niciodata aceste nume,pentru ca nu ma mai reprezinta.
   Anemona o sa invete sa obtina ceea ce vrea. Anemona o sa stie sa obtina ceea ce vrea. Anemona o sa fie aceasi,dar o sa fie diferita. Anemonei nu ii va placea acest corp, si va reusi sa slabeasca. Anemona va avea o viata palpitanta. Anemona o sa faca mereu ceea ce vrea ea.. si singurul defect al Anemonei va fi ca este o parte din mine.
  
 
  Anemona.

marți, 7 august 2012

Diferente


  Lui ii plac masinile BMW, mie imi plac doar cele "albastre".
  Eu scriu (creez),el doar citeste.
  Eu sunt visatoare,el este realist.
  El rade,si nu imi sterge niciodata lacrimile atunci cand eu plang.
  El ma critica,in timp ce toti ceilalti ma lauda.
  El are ochi albastrii,eu am privirea intunecata.
  El e diferit,eu sunt o oarecare.
 
  El abia stie ca exist,dar el e centrul universului meu..

  Mi-e dor de el.Mult.Si am incercat sa imi alung acest gand.Dar nu pot.Numar zilele de vacanta din iunie. Nici nu stiu cum am ajuns asa repede de la "75" la "34". Si mi se pare enorm de mult.
   Mi-e dor. Nu o sa ii spun asta niciodata,dar mi-e dor de el. Si de glumele noastre.Si de tot ce are legatura cu el. Am crezut un timp ca imi e dor de scoala,dar de fapt imi lipsea el..
   Am fost fraiera, m-am mintit pe mine..

luni, 6 august 2012

Te rog.. (*)


   Te rog asculta-ma acum,
   nu iti cer mai mult,
   nu iti cer nici macar sa ma intelegi,
   de ce nu vrei sa auzi ce am de spus?..

   Te rog sa nu ma faci sa plang,
   caci ochii-mi sunt uscati si goi,
   iar lacrimile mi se vor preface in cenusa..
   De ce tu mereu ma faci sa sufar..?

   Te rog sa nu pretinzi ca ma iubesti,
   dragostea este un sentiment sincer,
   nu poti numi asa jocul a doi copii..
   De ce vrei sa ma faci sa cred ca tii la mine?

   Te rog sa intelegi ca simt ceva pentru tine,
   dar sentimentul asta e atat de nefiresc,
   si parca presimt ca o sa ne distruga pe amandoi.
   De ce iubirea asta doare?
   
   Te rog asculta-ma,
   nu vreau nimic altceva,
   e randul meu sa vorbesc acum..
   De ce nu ma lasi sa spun ce am de spus?
 
   Te rog sa nu iti fie teama,
   nici macar nu stii ce vreau sa iti spun,
   niciodata nu ai stiut ce este in mintea mea..
   Iubitule,de ce vezi un viitor acolo unde eu vad un sfarsit?..

duminică, 5 august 2012

Soarele apune doar pentru mine?..


   Ieri am iesit putin pe afara si am facut poze.Multe.. foarte multe!Si nu imi plac decat vreo 2-3.Tipic mie.
   M-am plimbat prin gradina botanica.Nu am mai fost de cand ne ducea proful de biologie de la fostul liceu sa facem orele acolo,si mi-a placut.Ne-a cam prins ploaia (pe mine si o veche prietena),dar nu mai conta.
    P.S: M-am cantarit ieri si am slabit 4 kg.Ce se intampla cu mine?Oare are legatura cu faptul ca mi-am dat seama ca nu imi este atat de dor de scoala,ci mai mult imi lipseste el?.. (nu pot sa cred ca am recunoscut-o!). Si jur ca am mancat.Slabesc mai mult decat atunci cand ma infometam,ce naiba?!..

   Si acum fac ceva ce mi-am propus acum cateva zile:




  V-am spus ca se vede superb apusul din camera mea :).Uneori am senzatia egoista ca soarele rasare pentru toata lumea,dar apune doar pentru mine..
  Mereu am iubit apusurile.Ma incarca cu niste emotii puternice,pe care alti oameni parca nu le inteleg, dar oamenii aia nu ma inteleg nici pe mine,asa ca nu ar trebui sa imi pese..

sâmbătă, 4 august 2012

Esti al meu.. in vis!


 Vi s-a intamplat vreodata sa va dati seama ca visati in timp ce aveti acel vis?..

  Mi s-a intamplat chestia asta pentru prima data aseara.Si a fost destul de placut,pentru ca era un vis cu el,cu cel pentru care cred ca simt ceva..Dar am avut curaj sa il sarut deabia dupa ce mi-am dat seama ca visez. Si a fost destul de ciudat,pentru ca mi-am dat seama ca nu voi avea niciodata curajul sa fac asta in realitate.Poate ca pana la urma sunt demna de mila..

   M-am trezit confuza.Imi venea sa il strang de gat pe nenorocitul de vecin care pornise bormasina!Mi-a stricat toata dimineata.Si mi-a alungat si toate visele..


                               "Iubirea noastra e scrisa in graffiti,nu se invata in scoli.."
 
 P.S: Nu ma mai satur de melodia asta :). Ascultati-o si voi,si sper sa aveti o zi cat mai buna!

vineri, 3 august 2012

Nu mai simt nimic pentru el

 
  Am iesit ieri afara cu niste prieteni noi pe care mi i-am facut la cursul de engleza.M-am simtit destul de bine, am fost foarte multi,dar nu despre asta imi doream sa vorbesc acum.
  In timp ce mergeam spre casa (singura,ca am descoperit ca nimeni nu sta in partea aia a orasului), m-am intalnit cu .. baiatul de care am fost indragostita 3 ani (hm, oare un copil chiar stie ce e aia dragoste?..).
   Eram colegi,si nici nu stiu ce mi-a atras atentia la el.Si va jur ca faptul ca e cret nu are nici o legatura! L-am adorat din clasa a 6-a,am plans in a 8-a ca nu am intrat la acelasi liceu cu el si m-am mutat la alt liceu pretextand ca ma mut pentru cea mai buna prietena a mea.Dar daca nu era el acolo.. oare ma mutam eu la alt liceu?Hmm.. nu sunt suficient de sincera sa imi raspund la aceasta intrebare.
   M-am intalnit ieri cu el si nu am simtit nimic.Nici macar un tremur.. cam ciudat.Trebuia sa imi fac curaj sa il privesc in ochi.

   Pentru M. si pentru ca el nu va citi asta niciodata! :)

joi, 2 august 2012

Discutii cu mine..


   - De ce iti plac pisicile,dar cainii te sperie?
   - M-a muscat un caine cand eram mica.Si mi-e teama..
   - Dar cainii sunt frumosi! tipa ea,uimita.Iti placeau cainii..
   - Nu imi mai plac..
   - Tu nu vei avea un caine niciodata.Ar fi stupid sa iti fie frica de propriul animal de companie..
   - Acum probabil intelegi de ce am pesti si doi perusi.
   Dar ce ii pasa ei..?!

   - De ce fotografiezi din camera ta apusul,in fiecare seara?
   - Mhmm..habar nu am.Imi doream sa fac un colaj..candva.
   - Dar e mereu aceeasi imagine!
   - Nu chiar..culorile sunt altfel,la fel si sentimentele.
   - Stiam ca oamenii care privesc apusul sunt tristi.Tu cat de trista esti,de fapt?
   Nu ii raspund.. probabil ar trebui sa fac colajul ala aici,pe blog.. intr-o zi.
  
   - De ce te entuziasmeaza atat de tare ideea de a avea propria carte?
   - Pentru ca mi-e teama..
   - Ti-e teama de ce?
   - Mi-e teama sa mor si sa nu las nimic in urma.Mi-e teama ca oamenii ma vor uita.
   - Toti se tem de moarte..
   Copila,copila.. cata dreptate ai!

    - De ce ti-e frica ca cineva cunoscut sa iti gaseasca blogul?
    - Pentru ca asta e singurul loc unde sunt "eu" cu adevarat.Si probabil l-as pierde.. si ar trebui sa renunt.
     Of..de ce nu m-am multumit cu statutul de "autor anonim"?!

   - Te rog,te rog.. invata-ma sa scriu!
   - Nu pot.
   - Dar tu cum reusesti sa scrii..asa?
   - Asa cum?
   - Ai stilul asta..
   - Am citit multe carti.Si am trecut prin multe.
   - Si eu am citit multe carti.
   - Da,dar prin cate ai trecut..?!
   Copila,intr-o zi vei scrie.. dar nu va fi meritul meu.Trebuie sa fie decizia ta.O sa te ajuti singura,o sa vezi.Doar ai incredere in tine..
  
    Sunt ciudata.Si daca eu incep sa ma consider ciudata,incepe sa fie cam aiurea.  Cele de mai sus sunt dilemele mele,ciudateniile mele,hmm..

    Discutii cu mine - 2 august 2012

miercuri, 1 august 2012

Darul lui Poseidon


   Intr-un sat uitat de lume,locuia nu de foarte mult timp un barbat.Oamenii se intrebasera la inceput ce cauta acel tanar intr-un sat amarat,traind atat de simplu,cand probabil putea avea tot ce isi dorise,dar nimeni nu indraznise sa il intrebe acest lucru.Si probabil nimeni nu ar fi primit nici un raspuns,asa ca oamenii se multumeau doar sa barfeasca si sa faca tot felul de presupuneri.
   Satenii il observau in fiecare zi cum se plimba,singuratic.Locuia intr-o casa la marginea satului si nimeni nu il vizitase niciodata. Toata lumea se intreba ce fel de viata avusese acel tanar inainte sa decida sa se retraga in acest loc uitat de lume:intradevar, peisajul era unul de vis,satul fiind situat la marginea marii,dar era locuit doar de oameni batrani care se cunosteau intre ei,care se nascusera acolo.Oare ce cauta acel barbat acolo?

   Se implinisera doi ani de cand Bruno se hotarase sa renunte la "cel care a fost odata", cum ii placea sa spuna.La inceput i-a fost foarte greu sa se acomodeze cu modul de a trai complet nou pentru el,dar cu timpul se obisnuise cu singuratatea.Nu il deranja ca satenii luau legatura cu el doar cand aveau nevoie sa repare ceva,ca il barfeau sau ca faceau tot felul de presupuneri.Cel mai tare il deranja ca ei credeau ca el era un singuratic si ca nu iubise niciodata.Si asta era atat de departe de adevar!Bruno iubise, iubise cu toata fiinta lui o femeie pe nume Elsa.Se cunoscusera dintr-o intamplare,dar intre ei aparu o dragoste fulgeratoare,sincera. Bruno simtea ca s-a indragostit de Elsa de cand a zarit-o prima data,si parca simtea ca o iubeste de fiecare data cand ii zambea.Nu mai simtise niciodata asa ceva,iar atunci cand se sarutasera pentru prima data parca plutise de fericire.Dar din pacate,dragostea lor fusese scurta si neroditoare.Amintirea mortii Elsei era inca vie in mintea lui Bruno,si nu de putine ori se trezea in mijlocul noptii strigandu-i numele.
   In fiecare noapte avea acelasi vis.In fiecare noapte era condamnat sa retraiasca aceleasi intamplari: imaginea cu ei doi,imbratisati,plimbandu-se de-a lungul plajei,il facea sa planga de multe ori,simtindu-se neputincios.Isi amintea cu groaza cum Elsa isi dorise sa innoate,cum el o privea zambitor in timp ce ea se dezbraca.Isi amintea costumul de baie rosu pe care il pruta,si felul cum parea ca vantul se joaca cu parul ei blond,lung.Isi amintea cum Elsa l-a sarutat,rugandu-l sa intre cu ea in apa,dar el a refuzat-o,spunandu-i ca apa este mult prea rece.Femeia chicotea atunci,spunandu-i sa ramana pe plaja,sa o priveasca, si pasea pe nisipul ud, avantandu-se printre valuri.Cand inaintase destul de mult,iar picioarele nu mai atingeau fundul marii, incepu sa inoate.Bruno o privea,fascinat.Elsa plutea atat de usor, parca era o sirena, o nimfa a marii. Isi dorise sa ii faca un semn din mana lui Bruno,dar nu se stie din ce cauza nu mai reusi sa se mentina la suprafata si se scufunda in adancuri, gemand innabusit.Bruno o vazuse si tipa ingrozit.Se ridica si alerga inspre valuri,inaintand prin apa ce devenea din ce in ce mai mare.El nu stia sa inoate,dar nu se gandea la asta. Nimic nu mai conta,isi dorea doar sa o salveze pe Elsa.Ii striga numele, chemand-o, implorand si blestemand in acelasi timp,dar nu o mai zari.O cauta mult timp,iar mai tarziu alergase dupa ajutoare,dar era prea tarziu: Elsa se inecase,iar oamenii ii recuperara trupul abia dupa 3 zile.Dar ceea ce recuperasera ei din adancurile albastre nu semanau deloc cu Elsa,iar daca femeia aceea cu trupul atat de necunoscut nu ar fi purtat costumul de baie rosu,cu siguranta Bruno ar fi crezut ca Elsa inca traieste.
    Bruno alesese sa fuga de acel oras aglomerat in care traise cu Elsa,dar nu putuse niciodata fugi de propriile ganduri.In fiecare seara il blestema pe Poseidon,zeul cel crud al apelor,ca i-o luase pe Elsa, si odata cu ea fericirea si linistea pe care o cu greu o regasise alaturi de ea.
    Intr-o zi,lui Bruno ii veni o idee despre cum ar putea sa isi potoleasca dorul pe care il simtea pentru Elsa: se duse pe plaja,cautand un bloc de marmura cat mai mare.Ii lua cateva zile pana cand gasise bucata potrivita,in cariera de piatra abandonata care se afla langa plaja.O cara cu greu in locuinta lui, inchise usa si incepu sa sclupteze trupul iubitei pe care il stia mult prea bine.Desena acum in piatra formele ei, slefuia suprafete pe care le sarutase cu mult timp in urma,creea in piatra cea mai frumoasa amintire a lui. Nu stia cat timp a trecut, uitase si sa mai manance sau sa bea apa,dar in cele din urma scluptura era gata,iar Bruno, privind-o, o vazu pe Elsa asa cum era ea - atunci.Scoase dintr-un cufar prafuit un val aproape transparent ce ii apartinuse candva Elsei si acoperi statueta,zambind.
   Multe zile Bruno se comporta cu statuia de parca era o persoana in carne si oase.Vorbea cu ea, ii maingaia chipul, ii analiza trasaturile si expresia rece a fetei.Dar timpul trecu,iar el nu mai era atat de entuziasmat de propria creatie.Ii incolti atunci in minte o idee nebuna: ce ar fi daca statuia ar prinde viata?Se putea intoarce Elsa in acest trup de piatra creeat de el?..
   Si atunci,facu ceea ce nu se gandise ca va face vreodata: cazu in genunchi, ruganu-se lui Poseidon sa il ajute,sa prinda statueta lui viata.Si mult timp nu se intampla nimic.Dar intr-o seara, Bruno visa ca pasea intr-un palat de cristal,plin cu tot felul de obiecte minunate.Intra in tot felul de incaperi,care mai de care mai minunata si plina de stralucire,si ajunse intr-un salon mare,imbracat in lumina.Pe tron statea insusi Poseidon, zeul marilor, avand in mana un sceptru de gheata.Il privi pe Bruno cu ochii lui albastrii,inumani,si isi aseza o suvita din parul alb.
   - Ce doresti? il intreba pe Bruno.
   - Vreau ca Elsa sa traiasca din nou,in acel trup de piatra pe care l-am creat eu.
   - Elsa este moarta.
   - Tu mi-ai luat-o, tipa Bruno.Si tot tu o sa mi-o dai inapoi!
   - Muritor nesabuit,sufletul Elsei se odihneste acum in Gradinile Edenului.Acolo stapaneste fratele meu, Hades.Nu pot face nimic sa te ajut.
   - Te rog, te implor, ii spuse Bruno cazand in genunchi.Ma umilesc in fata ta,ai mila de mine!
   - Ar fi ceva ce as putea face, ii spuse Poseidon ranjind.
   - Orice Marite Zeu, orice!
   - Pot invia statuia.Dar in ea nu va fi sufletul Elsei.
   - Poti invia statuia? intreba Bruno.
   Chipul barbatului se lumina si nimic din ce urma sa spuna Poseidon parca nu mai conta.
   - Da,dar ea nu va fi Elsa.
   - Te rog,doar da-i viata acelei sclupturi!
   - O voi face.Dar nimeni nu va trebui sa afle de aceasta intelegere.Si sa stii ca imi vei fi dator.
   - In viata si dincolo de moarte! striga Bruno, plecandu-se in fata lui Poseidon.
    Bruno se trezise, realizand ca a fost doar un vis,si privi statuia trist.Totul fusese doar in mintea lui.Dar bratul statuii se misca,si Bruno tipa, surprins.Bucata de piatra incepu sa prinda o culoare umana, parul scluptat deveni blond si matasos iar ochii i se colorara cu un albastru intens, inuman."Ciudat.. ochii Elsei erau caprui" isi spuse Bruno.Dar observandu-i trasaturile atat de cunoscute identifica  acea minunata faptura cu Elsa.
   - Elsa! exclama Bruno fericit, luand-o in brate.Elsa, traiesti,la naiba, chiar traiesti!
   - Ma numesc Cleo, ii spuse fata, speriata.
   - Ba nu,esti Elsa.Priveste-te in oglinda: esti Elsa,ai trupul Elsei.
   Fata isi privi trupul in reflexia unei vitrine.
   - Cine este Elsa?
   - Te voi invata, cate am sa te invat!Te iubesc Elsa,te iubesc atat de mult!
   Si se napusti asupra ei,imbratisand-o.
   Zilele treceau cu rapiditate in compania lui Cleo.Bruno o vedea in ea pe Elsa, si incerca sa o invete tot ceea ce ii placuse si Elsei, interzicand-u alte lucruri.La inceput,Cleo se simtise plina de recunostinta,dar dupa atitudinea lui Bruno i se paru plictisitoare si lipsita de sens.Simtea nevoia sa ia propriile decizii,se simtea de parca ar fi facut totul urmand un cod mut,nescris.In curand ajunsese sa isi urasca trupul care era parca cel al Elsei,si ura si faptul ca era obligata sa il iubeasca pe Bruno.Se ura si pe ea insisi.Barbatul nu o lasa sa iasa din casa, de teama ca satenii ar putea intra la banuieli,dar Cleo fugea de multe ori noaptea, plimbandu-se de-a lungul plajei.Intr-o zi insa,Bruno o urmari si vazu unde disparea Cleo in fiecare noapte:
   - Ce faci aici?Te-am mai pierdut asa odata!Nu o sa permit sa se intample asta din nou!
   - Eu nu sunt Elsa.Eu sunt o creatura a marii.Am nevoie de asta.
   - Tu esti o creatie a mea!
   - Sufletul meu apartine marii,tu nu intelegi.. ii spuse fata, plangand.
   - Dar esti Elsa!
   - Nu sunt Elsa,port doar chipul ei.Am propria identitate,si imi doresc sa traiesc asa cum vreau eu,nu asa cum spui tu.
   - Dar traiesti ca Elsa..
   - Nu te poti juca cu divinitatea,Bruno.Eu nu sunt Elsa.Sunt o clona.Si clonarea nu aduce nimic bun, tine doar vie o amintire ce trebuia sa traiasca doar in sufletul tau.
   - Dar..
   - Clonarea nu este necesara.Nu poti condamna un suflet sa traiasca in alt trup!
   - Si ce vrei sa faci acum,Cleo?
   - O sa plec.
   - Ce?
   Barbatul o privi socat.
   - Sufletul meu apartine marii.
   - Poate ai dreptate..
   Lacrimi incepura sa i se scurga din ochi lui Bruno,si isi intoarse capul.Nu isi dorea ca fata sa il vada plangand.
   - Nu plange, ii spuse ea.Nu ma iubesti pe mine.E Elsa.Mereu va fi ea..
   Se duse la el si ii cauta buzele,sarutandu-l.
   - Eu te iubesc.Dar tu nu ma vei putea iubi niciodata pentru ceea ce sunt.
   - O iubesc pe Elsa..
   - Asa este.Ea a fost mereu in inima ta,nu eu, ii spuse fata, indepartandu-se.
   Bruno o privi cum pasea prin apa si isi dadu seama ca amintirea mortii Elsei era inca vie in inima lui.
   - De ce simt ca am mai trait asta? tipa el.
   - Pentru ca asa este, ii raspunse ea, privind in urma.
   - Sper sa te simti in sfarsit..libera!
   - Bruno, nu iti face griji! Sufletul meu apartine marii..traieste-ti viata cum poti mai bine.Si fii sigur ca o vei intalni pe Elsa in Eden!
   Si fata se avanta printre valuri,pana cand Bruno nu mai reusi sa o vada.Isi sterse lacrimile: acum era fericit ca o ajutase sa se elibereze de acea povara.Dar oare pacatuise, inseland amintirea Elsei cu o iluzie ce purta chiar chipul acesteia?..
   Bruno nu gasise nici un raspuns la aceasta intrebare.


     Articol inscris in MWB 33 dupa urmatoarea tema propusa de Irealia:

Clonarea umană - act salvator sau mână criminală?
- Fiinţele create prin clonare ar putea fi considerate oameni cu identitate proprie? E moral să folosim clonele umane ca piese de schimb?
- Care ar fi părțile benefice și părțile negative ale clonării umane? Se poate juca omul de-a Dumnezeu?
- Global, resursele planetei se vor consuma în maxim câteva sute de ani; este necesară clonarea umană și de ce ?

Au mai scris si: Clona  Tu, nu tu,celalt tu!