O poveste cu si despre Cupidon

 
   Proba 3 pentru SuperBlog 2014 este propusa de COLOP Romania si ma inspira sa scriu o poveste.. sper sa va placa :).

   Inca din cele mai vechi timpuri, Cupidon isi purta rebel tolba cu sageti atarnata pe umarul stang si strabatea intreaga lume scriind povesti de dragoste nemuritoare. Sageta oamenii la intamplare, fascinat de rapiditatea cu care oamenii se indragosteau si isi uitau principiile, fiind capabili de orice in numele iubirii. Pana si el ajunsese sa considere ca dragostea este cel mai nobil sentiment, singura cale spre fericire.
   Cupidon primea foarte rar ordine de la Zeus si se considera cu adevarat liber. Vizita orice colt al lumii si nu conta daca se afla intr-un oras aglomerat sau intr-un sat pustiu, mereu gasea oameni care - in adancul fiintei lor - isi doreau din tot sufletul sa se indragosteasca. Atunci arunca una din sagetile electrizante asupra lor si magia se producea: oamenii se indragosteau iar iubirea era mai presus de ratiune. Uneori se intrista pentru ca oamenii isi frangeau reciproc inimile, dar inca considera ca iubirea adevarata (fie ea chiar si efemera) merita orice sacrificiu.
    Cupidon a fost surprins cand Zeus i-a poruncit sa arunce sagetile dragostei asupra a doua zeitati foarte diferiti: Afrodita (cea mai frumoasa zeita, o faptura celesta inzestrata cu o gingasie care ii uluia pana si pe zei) si hidosul Hefaistos (cel mai priceput fierar din Olimp). Chiar daca nu intelese de ce Zeus ii cere acest lucru a fost nevoit sa o urmareasca pe Afrodita si sa o sageteze fix in inima, dar zeita - dibace, sireata, care nu isi dorea sa se indragosteasca de un zeu atat de diferit si hidos ca Hefaistos - si-a smuls sageata din inima si a rupt vraja lui Cupidon.
    Uluit, zeul dragostei a alergat la Hefaistos (care era indragostit nebuneste de Afrodita). Fierarul i-a confectionat o "arma" a dragostei care o putea "rapune" chiar si pe zeita frumusetii: o stampila aurie, micuta, incarcata cu magia si puritatea dragostei. Cupidon a luat stampila si a plecat indata in gradinile Olimpului si cand a gasit-o pe Afrodita s-a apropiat de ea si i-a imprimat cu micuta stampila cuvantul "IUBIRE" pe mana. Zeita a simtit cum caldura si magia iubirii o inunda si de indata a vazut in Hefaistos tot ceea ce cautase o viata intreaga: un barbat cu un suflet bun, capabil sa o iubeasca si sa o respecte o eternitate.
    Lui Cupidon i-a placut atat de mult stampila ca a pastrat-o, renuntand la greoaia tolba de sageti. Hefaistos i-a fost atat de recunoscator lui Cupidon ca i-a faurit mai multe stampile menite sa il ajute sa imprastie prin lume magia dragostei: "IUBIRE", "DARUIRE", "DRAGOSTE", "INTELEGERE" si "INCREDERE". Acum Cupidon era capabil si sa imbunatateasca povestile de dragoste ale oamenilor, sa faca ca iubirea sa fie cu adevarat nemuritoare. Hefaistos a gasit faurirea stampilelor mult mai interesanta decat cea a armelor si a infiintat propria firma numita COLOP, zeii laundandu-i inventia si dorind fiecare cateva stampile personalizate capabile sa faca lucruri magice.
   
     Si toti au trait fericiti si pentru todeauna..

Matematica - imposibil?

  
     Primul 3 de anul asta. Matematica.
     M-am simtit aiurea, dar acum parca.. sunt in extaz. Abia astept sa invat, sa descopar, sa stiu. Probabil nu reactionez cum trebuie, dar cand am fost si eu normala?
     Matematica se anunta a fi o misiune aparent imposibila. Cat de mult imi plac chestiile astea! Nu as fi crezut niciodata ca matematica o sa ma faca sa ma simt.. vie. Cand pradoxul (abstractul) intalneste logica.. hm, chiar vreau sa vad ce o sa iasa din combinatia asta.
     Pot trece peste asta. O sa ma mobilizez. Am trecut si peste chestii mai rele. Am trecut peste "neiubire"... si te-am iertat ca mi-ai omorat povestea. Vezi cat de puternica m-au facut toti cei ca tine? :)

      Anemona.

Povesti de adormit copii

   

    Copilul ma priveste cu ochii mari. Ma roaga sa ii spun o poveste. Probabil ar ruga pe altcineva, dar nimeni nu il asculta. Se simte invizibil. Se simte defect.

    Ii sarut tamplele si ii spun ca nu toti oamenii sunt rai. Ma priveste derutat. L-as strange in brate, dar imi este teribil de teama sa nu ii frang trupul micut. Ma multumesc sa il imbratisez in gand. Tac.
    Ma roaga iar sa ii spun o poveste. Tonul vocii lui pare ca si-a pierdut din tenta inocenta. Il mint ca toti oamenii sunt buni. Ii povestesc despre gradini pline de plante aduse tocmai din Paradis, despre castele in care locuiesc doar oameni cu inima buna si despre animale nemaiauzite de nimeni.
    Copilul plange. Nu ii plac povestile mele. Ma roaga sa ii povestesc ceva real. Ma blochez. Eu si realitatea nu am fost niciodata direct proportionale.
    Il iau in brate si deschid fereastra. Pe strazile murdare e plin de cersetori: oameni cersind bani, atentie, iubire.. ma apuca sila. Copilul ii priveste cu ochii mari. Pare ca nu observa banalitatea imaginii.
    Curand, inchide ochii si adoarme. Nu realizeaza. Realitatea pare ca se modifica in sufletul lui inocent. Nu are impresia ca toti oamenii sunt buni, dar gaseste perfectiunea in orice faptura vie.
     Imi vine sa rad. Copiilor nu le plac povestile mele. Nu le-au placut niciodata.

     Anemona.

Iubesc ploaia

    Am vazut oameni fascinati de luna, oameni care petrec ore numai privind-o si incercand sa ii dezlege tainele mute. Am vazut oameni fascinati de mare, de rasarit, oameni fascinati de alti oameni (ah, asta e cea mai rea dintre toate!), oameni fascinati de sentimente, fascinati de propria persoana.. eu nu ma regasesc in lista asta (momentan).
    Ma fascineaza ploaia. Atunci cand ploua abandonez orice activitate. Imi fac rapid o ceasca de cafea cu lapte, deschid repede geamul si imi aprind tigara mentolata, multumindu-ma doar sa ascult. Ploaia este singura pe care reusesc sa o ascult pana la capat, este acel ceva care niciodata nu o sa ma plictiseasca sau o sa ma faca sa o detest. Ploaia face parte din ritualul meu, face parte din mine.. este singura careia i-am permis si careia ii voi permite acest lucru.
    Ploaia ma inspira. Cand ploua imi vin cele mai geniale idei. Din ploaie s-au nascut toate personajele mele, toate legendele, fanteziile, povestile.. Ploaia este micutul meu secret.
    Iubesc ploaia si cred ca noi - oamenii - nu reusim sa o apreciem asa cum trebuie. Mi-as dori ca atunci cand ploua sa ne dam toti mastile jos, sa inspiram adanc si sa prindem curaj sa fim noi insine..
   
     Anemona.

Poveste in culori indoliate

    Era una din acele seri cand intunericul acoperise orasul ca un fel de mantie neagra al carei mister nimeni nu il putea deslusi. Nici o stea nu reusea sa licareasca dincolo de negura noptii, dar oamenilor nu parea sa le pese. Se plimbau grabiti sub lumina palida a felinarelor, cautand ceva ce nici macar nu constientizau ca au nevoie (poate un suflet?), strangandu-si grabiti mainile si uneori sarutand buze straine, dar cel mai adesea povestind intamplari imaginare pe care niciodata nu avusesera curaj sa le traiasca..
    Din spatele unor ferestre murdare el privea toti trecatorii grabiti ce inaintau prin fata casei. De fiecare data analiza alte chipuri, dar toate aveau aceeasi expresie plictisita. Chiar si sub lumina felinarelor, oamenii pareau tot niste umbre fara suflet. Peisajul din fata ferestrelor ii parea dezolant si lipsit de viata, se simtea tot mai trist si nu intelegea ce se intampla cu sufletul lui. Incepuse sa se simta cuprins de regrete, sesizand lipsuri in propria viata de care nu fusese niciodata constient. Trebuia sa alunge golul pe care il simtea in propria fiinta, trebuia sa il ignore, prefacandu-se ca nu a existat niciodata.. dar cum sa poti fugi de tine? Daca ar fi fost mai tanar probabil ar fi reusit, ar fi gasit cu siguranta o cale, dar asa..
    Timpul nu avusese rabdare. Anii trecusera de parca ar fi fost clipe, lasand urme adanci in suflet si riduri fine pe chip. Isi pierduse de mult timp dorinta de a trai, isi spulberase singur toate visele in cautarea perfectiunii pe care nu o gasise niciodata. Ii parea teribil de rau ca isi irosise viata, ca nu avusese timp sa aprecieze si sa recunoasca adevarata dragoste, ca doar supravietuise uitand sa traiasca..
    Niste batai in usa il facuse sa tresara, pierzandu-si propriile ganduri. Se ridica de pe scaun, facu cativa pasi si apuca cu putere manerul vechi, tragand hotarat. Se miscase mecanic, fara sa gandeasca. Usa se deschise cu un scartait infiorator, si atunci batranul realiza ca nu astepta defapt pe nimeni. Din prag il priveau doi ochi exagerat de mari, verzi. Barbatul avea impresia ca ciudata aratare zambeste, dar nu putea fi sigur din cauza intunericului. Un vesmant mai negru ca noaptea ii acoperea intreg trupul. El se dadu doi pasi inapoi ( nu stia de ce face asta), iar faptura intra in casa fara sa faca nici macar un zgomot. Vazandu-i chipul luminat de bec, batranul scoase un tipat. Aratarea avea pielea alba si stralucitoare ca fildesul, ochii ei sclipiri verzi si neobisnuite, gura curbata intr-o expresie crispata.. Arata ca un manechin lipsit de viata, fara nici un fel de expresie care sa tradeze macar o urma de emotie.
    - Nu ai de ce sa te sperii, ii sopti aratarea.
    Vocea ei avea un ton neutru. Indemnul ii paru atat de firesc, iar el se calma, spaima disparand la fel de repede cum se termina o ploaie de vara.
    - Cine esti? o intreba batranul curios.
    - Sunt Moartea..
    Barbatul zambi. O astepta de mult timp - mult prea mult.
   - Stiu ca ma astepti, ii spuse Moartea zambind.
   - De unde o stii, daca nu am spus-o?
   - Nu trebuie sa imi spui nimic, eu o simt.. iti simt frica cum se impleteste cu dorinta pentru necunoscut, curiozitatea bonlava.. iti simt regretele, iti pot contura amintirile..
   - Credeam ca astea sunt doar ale mele.
   - La ce te referi?
   Batranul zambi. Ea ii stia fiecare gand, dar tot nu il putea intelege.
   - Infernul din interiorul meu.. credeam ca imi apartine doar mie.
   - Poate in seara asta sufletul tau va avea un nou stapan..
   Batranul ofta resemnat si se aseza pe scaunul din fata ferestrei, privind spre oamenii care se multumeau doar sa supravietuiasca, uitand sa traiasca cu adevarat bucurandu-se de fiecare clipa. Moartea isi lua si ea un scaun din mijlocul camerei si il aseza intr-un colt mai retras, stand pe el si multumindu-se sa il priveasca fara sa scoata nici un fel de vorba. Parea ca ii intelege durerea si neputinta.
    - O sa ajung in rai, sau in iad? o intreba brusc batranul, spulberand linistea mormantala ce se asternuse in incapere.
    - Nu exista rai sau iad, raspunse Moartea calma.
   Batranul se ridica brusc de pe scaun, surprins. O privi cu ochii mari, plin de sclipiri uimite.
   - Dar ce se afla dupa ce murin? o intreba el cu vocea tremuranda.
   - Infernul sau paradisul..
   - Nu inteleg.
   - Iti voi lua sufletul si il voi transforma intr-un templu. Vei trai in tine o vesnicie..
   - Asta este destul de mult timp.
   Barbatul zambi. Stia ca nu era un om rau, dar nu era nici bun. Sufletul lui era ampretat cu regret. Urma sa se simta neputincios timp de o infinitate.
    - Ar trebui sa mergem, ii sopti el Mortii.
    - Nu ai nici macar o ultima dorinta? Toti cei care mor cersesc clipe, incearca sa traga cat mai mult de timp, au cerinte atat de ciudate.. tu pari calm, resemnat.
    - Nu as vrea sa imi implinesti nici o dorinta, si sunt prea batran sa cersesc clipe cand am risipit atat de multi ani. Eu am doar o intrebare la care nu reusesc sa gasesc un raspuns..
    - Ce intrebare?
    - Acesta este adevaratul tau chip?
   Moartea zambi.
    - Eu nu am chip. Asa ma vezi tu, pentru ca asa crezi tu ca arat. Doar inchide ochii.. si imagineaza-ti! Foloseste-ti mintea! Pot fi un cosmar sau pot fi cel mai frumos vis.. e doar alegerea ta!
    Batranul inchise ochii si gandul ii zbura involuntar la ea. Era o tanara blonda in a carei ochi se reflecta toata iubirea lui.. era marea lui dragoste, cea pe care niciodata nu o apreciase si de care fugise atunci cand simtise ca se putea indragosti. Si ce prost fusese! Era deja indragostit, o iubea si acum, dupa atatia zeci de ani in care nu avusese curajul sa o caute. Nici macar nu stia daca mai era in viata.
    Isi deschise ochii si o vazu in fata lui. Era mai frumoasa ca niciodata, imbracata cu camasa lui si radiind de fericire. O imbratisa fericit, chiar daca stia ca cea din fata lui este doar o iluzie.
    - Esti pregatit? il intreba Moartea zambind.
    Avea vocea ei. Batranul nu ii mai spuse nimic. O lua de mana si pasira amandoi spre usa. Pentru prima data, Moartea simtea ca nu urma sa fure un suflet, ci sa primeasca unul ce i se oferise de mult timp intr-o zi in care un om uitase sa mai traiasca si sa mai spere.

      "Si.. ce rost are sa traiesti daca nu te simti viu?"
                                      Napoleon. 

    Articol scris pentru Blog Power 68 dupa urmatoarea tema data de Dana Lalici:
    Cum ne petrecem sfarsitul de viata? Cum ne petrecem inceputul de moarte?

- Daca ati sti ca mai aveti o luna de trait, ce ati face in timpul ramas? 

 

 - Daca ati sti ca peste o luna de zile nu veti mai fi, si ati avea posibilitatea de a ascunde ati face-o? Ati spune cuiva? Ce inseamna sa mori frumos?

- Cand moare sufletul? In ultima clipa de viata, odata cu ultima rasuflare sau in clipa in care incepi sa numeri si sa bifezi rand pe rand, zilele ramase?

     Alte articole: O sa mor altadata,  Cand viata respira moarte, Lectie de viata, Am sa mor maine. 

Ne desparte un cuvant..

      Pe noi doua ne desparte aproape un cuvant.
      Mi-ar placea sa stii ca aproape imi pare rau. Orogliul ma impiedica sa iti mai spun ceva, si sunt constienta ca nu pot repara o prietenie la fel cum mi-am reparat cana din care beau cafea dimineata. Chiar daca arata aiurea, inca o pot folosi. Dar cu prietenia noastra ce facem?
      Eu aproape tin la tine. Spun asta pentru ca e singurul mod in care nu simt nimic, simtind totusi ceva, putin mai mult decat trebuie. Nu mai intelegi nimic, nu-i asa? Crezi ca eu ma inteleg in dimineata asta? Gandurile imi sunt aproape ilogice.
      Da.. ai ghicit, "aproape"este cuvantul care ne desparte. Atat de putin, si totusi atat de mult.. suficient cat sa spulbere o poveste.
      Mie aproape o sa imi fie dor.

      Anemona.

Parfumierul

     Intrase in camera intunecata cu un scop bine conturat, dar pe care il uitase de indata ce simti mirosul de ranced, aparent imposibil de suportat. Tusi usor si isi apasa pasii pe treptele inguste, reusind sa le coboare cu o gratie de care nici macar nu era constienta. Bajbai prin intuneric cautand un intrerupator pe care il gasi imediat. "Am mai fost aici?" se intreba ea atunci, dar ideea i se stinse intr-un murmur de uimire atunci cand observa tabloul dezolant care abia incepea sa se contureze in fata privirii ei albastre.
    Podeaua era plina de foi mototolite si ingalbenite de trecerea timpului, toate pline de un altfel de scris. Pe o masuta scunda zaceau imprastiate zeci de sticle de parfum. Unele erau aproape goale, altele pareau sigilate. Praful se depusese in straturi groase de amintire pe unele recipiente, dar altele aratau de parca ar fi fost curatate cu cateva ore in urma. Unele erau rasturnate, altele abia se sprijineau de celelalte sticlute. Existau si recipiente care erau grupate, dar si sticle care erau puse la o distanta considerabila de celelalte chiar daca pe masa nu era foarte mult loc liber. Modul in care proprietarul le asezase parea unul haotic, iar ea se intreba cateva clipe daca poate exista ordine in haos.
     Fata isi musca buza de jos si ridica privirea. Tavanul inalt era plin de panze pe paianjen care reusea sa creeze un labirint al uitarii. Isi cobora pleoapele urmand drumul parcurs de niste tevi aproape imposibil de observat, un drum ce parea ca porneste de oriunde si nu se termina nicaieri. Abia atunci isi dadu seama ca in fata ei trona impunatoare o biblioteca constuita din lemn masiv, acoperita cu acelasi praf aromat cu uitare. In loc de carti pe rafturile bibliotecii se aflau alte sticle de parfum, toate deosebite si nici una parea ca nu seamana cu alta. Lumina plapada a becului mangaia recipientele frangandu-se in mii de raze multicolore. Ea contunua sa admire spectacolul dulce-amar ce ii dadea un sentiment de siguranta, emotie imposibil de explicat.
     Nu observase perechea de ochi caprui si banali ce o priveau din spatele unor sticle de parfum. Oameni cu ochi ca ai lui erau cu milioanele, dar cineva care sa o poata privi ca el nu mai exista nicaieri in acel Univers. Privirea lui era incarcata de emotii contradictorii, sentimente pe care nu le mai simtise niciodata se zbateau inaunturul lui aidoma unor serpi ucigasi iar lui ii era teama ca pentru un astfel de venin nu ar fi gasit niciodata un antidot. 
    Pentru o clipa si-ar fi dorit sa poata sa o dea afara, sa o sperie la fel cum facuse cu majoritatea oamenilor care ajunsesera din greseala in camera lui modesta. Nu accepta ca nimeni care ajungea aici din greseala sa ii invadeze spatiul personal, dar ea cu siguranta nu era la fel ca toti ceilalti. O privea in continuare cum admira spectacolul mut de lumini, fascinata fiind de o taina ce ii era imposibil de inteles. Inca nu stia ce il tintuieste in loc si il face sa isi simta picioarele ca de plumb, blocandu-i orice tentativa de a face vreun gest care ar putea-o sa o apropie sau sa o indeparteze, oricare din aceste doua variante. 
     Ea intinse mana atingand o sticla de parfum ce se afla chiar pe raftul din fata ei. Suprafata rece ii trimise in corp zeci de fiori, un amestec de teama, dorinta si ceva nedefinit. Isi retrase mana brusc, speriata, miscarea brusca facand sticla sa vibreze in miscari neasteptate. Parea un dans haotic al carui final era inevitabil: sticla se prabusi pe podea frangandu-se in zeci de cioburi, iar zgomotul straniu pe care il produse ii facu pe amandoi sa tresara. Lichidul rozaliu se prelinse in finii fine pe podea si imbiba foile galbui. Un miros dulceag umplu toata incaperea.
     El iesi din ascunzatoare cu mainile intinse, alergand spre sticla de parfum care se sparsese. Intr-o clipa uitase de fata si de efectul pe care ea il avea asupra lui, de toate intrebarile pe care privirea ei oceanica i le inspira. Acum conta doar munca lui, nimic altceva.
     Aparitia brusca a baiatului o sperie groaznic. Ea se dadu cativa pasi mai in spate si se ghemui intr-un colt al camerei, speriata. Isi lasa trupul sa curga de-a lungul peretelui intr-o miscare aproape necontrolata si se trezi cu spatele sprijinit de suprafata plata. Ochii i se umezira involuntar iar mainile incepura sa ii joace in spasme imposibil de controlat. Continua sa il priveasca fix, cu inima continuand sa ii bata intr-un ritm anormal de rapid. Nu avea de unde sa stie, dar felul in care ea il privea era identic cu modul in care o privise si el din spatele sticlelor de parfum. Isi stranse in pumni rochita scurta de in, jucandu-se nervos cu materialul moale care se incapatana sa revina la forma initiala chiar si dupa ce era frant in palmele ei moi.
     El stranse cu atentie cioburile, pana cand isi dadu seama ca munca lui este absurd de zadarnica. Rasturna gramada de cioburi inapoi pe podea si gandurile i se indreptara din nou la ea. Se ridica in picioare si cerceta cu privirea fiecare colt al incaperii, parca temandu-se ca ea sa nu fi plecat, dar fata il privea in continuare fix din coltul in care se ghemuise.
     - Imi pare rau, sopti ea lasandu-si privirea in pamant.
     Acum, ca el era atat de aproape de ea si deabia o observase ii parea imposibil sa il priveasca. Se multumea doar sa ii simta prezenta, parca spernad ca ceva se va intampla, nici ea nu stia ce.
    - Nu trebuia sa faci asta, ii raspunse el calm.
    Baiatul privi in gol gandindu-se ca daca altcineva i-ar fi spart sticla de parfum - oricine altcineva - s-ar fi enervat ingrozitor. In mod ciudat, acum era insa cuprins doar de tristete, gandindu-se cum consecintele gestului ei nesabuit urmau sa isi faca simtita prezenta. Fata nu era constienta de aceste urmari si inca suradea, privind podeaua si strangandu-si in pumni rochita de in.
     - Ce cauti aici? o intreba el aparent indiferent.
     - Nimic.
     - "Nimic" nu poate fi un raspuns. Toate actiunile noastre au un sens, un scop, o esenta.. intelegi?
     Fata isi ridica ochii din podea si il privi. Albastrul privirii ei se impleti cu noaptea din ochii lui, dandu-le amandurora un sentiment straniu pe care nici unul dintre ei nu era pregatit sa il recunoasca sau sa il accepte. Schimbul de priviri dura doar o clipa si apoi fiecare se uita in alta parte, dar in sufletul amandurora se imprimase dorinta ca acea clipa sa fie prelungita la infinit, dorinta aproape imposibil de controlat.
     - Atunci nu stiu ce caut, spuse ea simtind cum vocea ei capata o alta tonalitate, influentata fiind de emotia pe care incepea sa o simta.
     - Sunt atat de multe parfumerii..
     - .. dar pasii m-au adus aici, nu? completa ea.
     El o privi socat, intrebandu-se daca ea poate citi ganduri sau reuseste doar sa vada lucruri pe care altii nu le vad. Era imposibil, si totusi..
    - Simt ca am mai fost aici, spuse ea imprastiindu-i pulberea gandurilor.
    - Dar.. cand?
    - Intr-o alta viata. Sau intr-un vis poate. Daca visez chiar acum?
    - Daca visezi avem acelasi vis amandoi.
    Baiatul se aseza langa ea, dorind sa ii evite privirea, dar inconstient cautandu-i caldura trupului.
    - Vrei sa te ajut sa iti dai seama ce cauti?
    Fata isi inclina capul, aprobator. In miscare, lumina se juca printre buclele ei satene la fel cum facea cu sticlele de parfum. Parfumierul observa socat acest amanunt. "Imposibil" isi spuse el.
     - Cauti un parfum. Toti cauta un parfum, o lamuri el.
     "Te caut pe tine" ii veni ei sa rosteasca, dar isi alunga rapid acest gand. Obrajii ii devenira de indata trandafirii, rusinata fiind de emotia care o cuprindea incet dar tot mai sigur. "Poate ii este cald" gandi el cand observa ca fata a rosit.
     - Caut un parfum, hmm.. poate ai dreptate, minti ea.
     - Eu nu fac parfumuri.
     Baiatul se ridica de pe jos. Ea incepu sa rada, sunetele pe care reusise sa le scoata vrand sa para ironice. "E ca toti ceilalti" isi spuse el atunci, dezamagit.
     - Cum poti sa ma minti ca nu faci parfumuri, cand ai camera plina de asa ceva? Se vede foarte clar ca esti parfumier, ce naiba!
     El o privi dezamagit.
     - Eu nu creez parfumuri, eu creez senzatii, uneori chiar si sentimente.
     - Nu inteleg.
     - Apropie-te!
     Fata se sprijini de perete si se ridica de pe jos cu dificultate. Isi simtea picioarele amortite si parea ca mii de ace ii strapund pielea cu fiecare pas pe care il facea, dar in ciuda acestei senzatii neplacute inainta pana cand ajunse langa el. Baiatul alese o sticla oarecare de pe un raft al bibliotecii si ii deschise capacul din sticla bruna, inchisa la culoare. Ii intinse recipientul fetei iar ea il mirosi nerabdatoare. Indata isi simti inima cuprinsa de tristete, ochii umezi iar mii de ganduri contradictorii ii inundara intreaga fiinta.
     - Ce sentiment este acesta? il intreba ea deziluzionata.
     - Nu il recunosti?
     - Hmm.. tristete?
     - Singuratate mai exact.
    Zambira amandoi.
    - Cum reusesti? il intreba fata.
    Baiatul isi scutura bratul, aratand spre toate foile de hartie ce pareau ca tapeteaza podeaua. 
    - Ascult cat mai multe pareri despre acea senzatie, pana cand imi dau seama de ingrendiente. Dupa incerc sa ghicesc proportiile exacte.
    - Sa le ghicesti? intreba ea curioasa.
    - Da.. bineinteles. Sa stii ca asta ia destul de mult timp, si este cea mai dificila parte.
    - Si cum iti dai seama cand le-ai ghicit? Cum iti dai seama ca parfumul este bun?
    Baiatul rase.
    - Ma duc intr-un loc aglomerat si pur si simplu pulverizez o cantitate suficienta de parfum. E amuzant cand vezi toti oamenii ca incep sa zambeasca ca niste copii sau ca incep sa planga, ca devin deprimati, melancolici sau prietenosi. Nu pot testa parfumurile pe mine, pentru ca lucrez cu esentele din care sunt facute in fiecare zi. Sunt imun.. Dar nu regret ca doar asa pot afla daca parfumul functioneaza. E dragut sa te joci cu sentimentele lor. 
    - Hmm..
    "Asa te joci si cu mine, nu?" il intreba ea in gand, enervandu-se cand ii observa zambetul care inca ii era prezent pe chip. 
     - Ai putea sa imi vinzi si mie unul dintre parfumuri? il intreba ea.
     Intrebarea parea ironica si nepotrivita, dar el nu paru deloc deranjat.
     - Ce parfum ai vrea sa iti vand? o intreba parfumierul.
     - Fericirea..
     Baiatul incepu sa rada. "Asta isi bate joc de mine" gandi ea.
     - Ce am zis atat de amuzant?
     - Fericirea nu este un parfum, ii raspunse el printre hohote.
     - Dar ce este?
     - Fericirea este o rasplata.
     - Eu cred ca fericirea poate fi si un parfum, o esenta. Poate ca nu ai reusit sa creezi tu acest parfum.
     Zambetul ei superior ii pieri de pe chip atunci cand il vazu. El ramasese socat si o privea fara sa mai fie capabil sa spuna ceva.
      - Imi.. imi pare rau, sopti ea cu ochii in pamant.
     El nu mai raspunse nimic. Privea golul din fata lui imaginandu-si ca isi priveste propriul suflet si nu gasea nici o deosebire. La fel de putin luminat, la fel de frig. Ii parea rau ca a lasat-o sa ii invadeze spatiul personal, regreta ca prezenta ei il tulburase atat de mult. Inca mai spera ca ea sa nu il vada asa cum era defapt, ii era teama ca nu ar fi putut suporta gandul ca ea a respins doar o iluzie.
     - De ce nu spui nimic? il intreba ea.
     - Alerg printre ganduri, raspunse el mecanic.
     Fata il privi uimita. Se intreba atunci pentru prima data ce fel de parfum era in sticla care se sparsese din cauza ei, si toate variantele de raspuns care ii trecura prin minte o ingrozira. Incepu sa isi adune curajul necesar sa ii puna intrebarea care o chinuia.
     - Ce parfum era in sticla pe care am spart-o? il intreba ea pe un ton indiferent.
     - Hmm..
     Simti ca nu se mai poate controla cand il vazu ganditor, aparent nepasator.
     - Esti un nenorocit. M-ai lasat sa vars Dragostea pe jos.
     Baiatul o privi mut de uimire.
     - Eu nu am un astfel de parfum..
     - Dar atunci de ce simt ca m-am indragostit de tine? il intreba ea.
     Parfumierul o privi trist. Si-ar fi dorit sa o creada, dar nu reusea.
     - Ai varsat pe jos Mila. Dragostea nu se naste din mila, sopti el.
     - Dragostea se naste din orice.
     - Poate..
     - Da-mi doar o sansa.
     - O sansa sa ce?
     - O sansa sa iti dovedesc ca fericirea si dragostea pot fi parfumuri.
     Parfumierul ii zambi in timp ce ea se apropia periculos de mult de el. Il apuca inca tremurand de mana si isi lipi buzele de catifeaua obrazului lui. El inchise ochii dorindu-si sa creada ca inceputul acestei povesti nu era unul iluzoriu, ca fata nu era sub influenta parfumului, dar se mintea chiar si fara sa vrea.
      - Te rog, doar du-te acasa in seara asta, ii spuse el.
      - Dar..
      - Daca tii la mine o sa ma asculti.
      Fata ofta si se desprinse din inceputul de imbratisare zambind incurcata. Il saluta printr-o miscare a capului si iesi din incaperea intunecoasa inca bulversata. Baiatul ofta si se aseza inapoi pe podea. Inchise ochii, zambind. Regreta ca a lasat-o sa plece, dar isi spuse ca a facut ceea ce trebuia. Daca sentimentele ei erau sincere, avea sa se intoarca la el a doua zi cand efectul parfumului disparea. Pana atunci nu putea decat sa se scufunde intr-o dulce asteptare.

Iarna din EA..

   I-ai privit pentru cateva clipe chipul palid, inghetat. Arata atat de ciudat, si parca doar ochii ii erau vii.. dar nu e asta, nu trebuie sa fie.. ea e moarta doar in interior. Si atunci de ce chipul ei nu pastreaza nici o culoare, nici un zambet, nici o lacrima?!
    Oare asta este efectul pe care il are iarna asupra ei? Oare toti oamenii o vad asa iarna? Sau toti o vedem asa, mereu..? Dar daca doar tu o vezi asa? Nu, nu poate fi doar o iluzie.. uita-te la ea!  Joaca-te cu suvitele blonde incercand sa desenezi intrebari, cauta raspunsuri in ochii ei ireal de albastri.. vei putea afla ceva? Iti spun inca de acum ca nu vei gasi nici un raspuns. Multumeste-te sa ii incalzesti buzele cu un sarut fara sa te temi ca ratezi ocazia ca ea sa iti rezolve toate dilemele.. iti mai spun odata, in mintea ei nu va patrunde nimeni, nici macar tu..
     Poti sa faci orice, sa ii faci orice.. dar sa nu ai vreodata pretentia sa o intelegi. Si.. sa nu faci greseala sa te indragostesti de ea. Caldura sufletului tau nu poate topi gheata din sufletul ei, iar in ea nu va fi niciodata un alt anotimp.. si stii si tu ca iarna din ea nu este deloc compatibila cu primavara din sufletul tau.

     Nu o poti avea, nu o poti intelege, nu o poti iubi.. multumeste-te doar sa o saruti!

Anemona.

Darul lui Poseidon

   Intr-un sat uitat de lume,locuia nu de foarte mult timp un barbat.Oamenii se intrebasera la inceput ce cauta acel tanar intr-un sat amarat,traind atat de simplu,cand probabil putea avea tot ce isi dorise,dar nimeni nu indraznise sa il intrebe acest lucru.Si probabil nimeni nu ar fi primit nici un raspuns,asa ca oamenii se multumeau doar sa barfeasca si sa faca tot felul de presupuneri.
   Satenii il observau in fiecare zi cum se plimba,singuratic.Locuia intr-o casa la marginea satului si nimeni nu il vizitase niciodata. Toata lumea se intreba ce fel de viata avusese acel tanar inainte sa decida sa se retraga in acest loc uitat de lume:intradevar, peisajul era unul de vis,satul fiind situat la marginea marii,dar era locuit doar de oameni batrani care se cunosteau intre ei,care se nascusera acolo.Oare ce cauta acel barbat acolo?

   Se implinisera doi ani de cand Bruno se hotarase sa renunte la "cel care a fost odata", cum ii placea sa spuna.La inceput i-a fost foarte greu sa se acomodeze cu modul de a trai complet nou pentru el,dar cu timpul se obisnuise cu singuratatea.Nu il deranja ca satenii luau legatura cu el doar cand aveau nevoie sa repare ceva,ca il barfeau sau ca faceau tot felul de presupuneri.Cel mai tare il deranja ca ei credeau ca el era un singuratic si ca nu iubise niciodata.Si asta era atat de departe de adevar!Bruno iubise, iubise cu toata fiinta lui o femeie pe nume Elsa.Se cunoscusera dintr-o intamplare,dar intre ei aparu o dragoste fulgeratoare,sincera. Bruno simtea ca s-a indragostit de Elsa de cand a zarit-o prima data,si parca simtea ca o iubeste de fiecare data cand ii zambea.Nu mai simtise niciodata asa ceva,iar atunci cand se sarutasera pentru prima data parca plutise de fericire.Dar din pacate,dragostea lor fusese scurta si neroditoare.Amintirea mortii Elsei era inca vie in mintea lui Bruno,si nu de putine ori se trezea in mijlocul noptii strigandu-i numele.
   In fiecare noapte avea acelasi vis.In fiecare noapte era condamnat sa retraiasca aceleasi intamplari: imaginea cu ei doi,imbratisati,plimbandu-se de-a lungul plajei,il facea sa planga de multe ori,simtindu-se neputincios.Isi amintea cu groaza cum Elsa isi dorise sa innoate,cum el o privea zambitor in timp ce ea se dezbraca.Isi amintea costumul de baie rosu pe care il pruta,si felul cum parea ca vantul se joaca cu parul ei blond,lung.Isi amintea cum Elsa l-a sarutat,rugandu-l sa intre cu ea in apa,dar el a refuzat-o,spunandu-i ca apa este mult prea rece.Femeia chicotea atunci,spunandu-i sa ramana pe plaja,sa o priveasca, si pasea pe nisipul ud, avantandu-se printre valuri.Cand inaintase destul de mult,iar picioarele nu mai atingeau fundul marii, incepu sa inoate.Bruno o privea,fascinat.Elsa plutea atat de usor, parca era o sirena, o nimfa a marii. Isi dorise sa ii faca un semn din mana lui Bruno,dar nu se stie din ce cauza nu mai reusi sa se mentina la suprafata si se scufunda in adancuri, gemand innabusit.Bruno o vazuse si tipa ingrozit.Se ridica si alerga inspre valuri,inaintand prin apa ce devenea din ce in ce mai mare.El nu stia sa inoate,dar nu se gandea la asta. Nimic nu mai conta,isi dorea doar sa o salveze pe Elsa.Ii striga numele, chemand-o, implorand si blestemand in acelasi timp,dar nu o mai zari.O cauta mult timp,iar mai tarziu alergase dupa ajutoare,dar era prea tarziu: Elsa se inecase,iar oamenii ii recuperara trupul abia dupa 3 zile.Dar ceea ce recuperasera ei din adancurile albastre nu semanau deloc cu Elsa,iar daca femeia aceea cu trupul atat de necunoscut nu ar fi purtat costumul de baie rosu,cu siguranta Bruno ar fi crezut ca Elsa inca traieste.
    Bruno alesese sa fuga de acel oras aglomerat in care traise cu Elsa,dar nu putuse niciodata fugi de propriile ganduri.In fiecare seara il blestema pe Poseidon,zeul cel crud al apelor,ca i-o luase pe Elsa, si odata cu ea fericirea si linistea pe care o cu greu o regasise alaturi de ea.
    Intr-o zi,lui Bruno ii veni o idee despre cum ar putea sa isi potoleasca dorul pe care il simtea pentru Elsa: se duse pe plaja,cautand un bloc de marmura cat mai mare.Ii lua cateva zile pana cand gasise bucata potrivita,in cariera de piatra abandonata care se afla langa plaja.O cara cu greu in locuinta lui, inchise usa si incepu sa sclupteze trupul iubitei pe care il stia mult prea bine.Desena acum in piatra formele ei, slefuia suprafete pe care le sarutase cu mult timp in urma,creea in piatra cea mai frumoasa amintire a lui. Nu stia cat timp a trecut, uitase si sa mai manance sau sa bea apa,dar in cele din urma scluptura era gata,iar Bruno, privind-o, o vazu pe Elsa asa cum era ea - atunci.Scoase dintr-un cufar prafuit un val aproape transparent ce ii apartinuse candva Elsei si acoperi statueta,zambind.
   Multe zile Bruno se comporta cu statuia de parca era o persoana in carne si oase.Vorbea cu ea, ii maingaia chipul, ii analiza trasaturile si expresia rece a fetei.Dar timpul trecu,iar el nu mai era atat de entuziasmat de propria creatie.Ii incolti atunci in minte o idee nebuna: ce ar fi daca statuia ar prinde viata?Se putea intoarce Elsa in acest trup de piatra creeat de el?..
   Si atunci,facu ceea ce nu se gandise ca va face vreodata: cazu in genunchi, ruganu-se lui Poseidon sa il ajute,sa prinda statueta lui viata.Si mult timp nu se intampla nimic.Dar intr-o seara, Bruno visa ca pasea intr-un palat de cristal,plin cu tot felul de obiecte minunate.Intra in tot felul de incaperi,care mai de care mai minunata si plina de stralucire,si ajunse intr-un salon mare,imbracat in lumina.Pe tron statea insusi Poseidon, zeul marilor, avand in mana un sceptru de gheata.Il privi pe Bruno cu ochii lui albastrii,inumani,si isi aseza o suvita din parul alb.
   - Ce doresti? il intreba pe Bruno.
   - Vreau ca Elsa sa traiasca din nou,in acel trup de piatra pe care l-am creat eu.
   - Elsa este moarta.
   - Tu mi-ai luat-o, tipa Bruno.Si tot tu o sa mi-o dai inapoi!
   - Muritor nesabuit,sufletul Elsei se odihneste acum in Gradinile Edenului.Acolo stapaneste fratele meu, Hades.Nu pot face nimic sa te ajut.
   - Te rog, te implor, ii spuse Bruno cazand in genunchi.Ma umilesc in fata ta,ai mila de mine!
   - Ar fi ceva ce as putea face, ii spuse Poseidon ranjind.
   - Orice Marite Zeu, orice!
   - Pot invia statuia.Dar in ea nu va fi sufletul Elsei.
   - Poti invia statuia? intreba Bruno.
   Chipul barbatului se lumina si nimic din ce urma sa spuna Poseidon parca nu mai conta.
   - Da,dar ea nu va fi Elsa.
   - Te rog,doar da-i viata acelei sclupturi!
   - O voi face.Dar nimeni nu va trebui sa afle de aceasta intelegere.Si sa stii ca imi vei fi dator.
   - In viata si dincolo de moarte! striga Bruno, plecandu-se in fata lui Poseidon.
    Bruno se trezise, realizand ca a fost doar un vis,si privi statuia trist.Totul fusese doar in mintea lui.Dar bratul statuii se misca,si Bruno tipa, surprins.Bucata de piatra incepu sa prinda o culoare umana, parul scluptat deveni blond si matasos iar ochii i se colorara cu un albastru intens, inuman."Ciudat.. ochii Elsei erau caprui" isi spuse Bruno.Dar observandu-i trasaturile atat de cunoscute identifica  acea minunata faptura cu Elsa.
   - Elsa! exclama Bruno fericit, luand-o in brate.Elsa, traiesti,la naiba, chiar traiesti!
   - Ma numesc Cleo, ii spuse fata, speriata.
   - Ba nu,esti Elsa.Priveste-te in oglinda: esti Elsa,ai trupul Elsei.
   Fata isi privi trupul in reflexia unei vitrine.
   - Cine este Elsa?
   - Te voi invata, cate am sa te invat!Te iubesc Elsa,te iubesc atat de mult!
   Si se napusti asupra ei,imbratisand-o.
   Zilele treceau cu rapiditate in compania lui Cleo.Bruno o vedea in ea pe Elsa, si incerca sa o invete tot ceea ce ii placuse si Elsei, interzicand-u alte lucruri.La inceput,Cleo se simtise plina de recunostinta,dar dupa atitudinea lui Bruno i se paru plictisitoare si lipsita de sens.Simtea nevoia sa ia propriile decizii,se simtea de parca ar fi facut totul urmand un cod mut,nescris.In curand ajunsese sa isi urasca trupul care era parca cel al Elsei,si ura si faptul ca era obligata sa il iubeasca pe Bruno.Se ura si pe ea insisi.Barbatul nu o lasa sa iasa din casa, de teama ca satenii ar putea intra la banuieli,dar Cleo fugea de multe ori noaptea, plimbandu-se de-a lungul plajei.Intr-o zi insa,Bruno o urmari si vazu unde disparea Cleo in fiecare noapte:
   - Ce faci aici?Te-am mai pierdut asa odata!Nu o sa permit sa se intample asta din nou!
   - Eu nu sunt Elsa.Eu sunt o creatura a marii.Am nevoie de asta.
   - Tu esti o creatie a mea!
   - Sufletul meu apartine marii,tu nu intelegi.. ii spuse fata, plangand.
   - Dar esti Elsa!
   - Nu sunt Elsa,port doar chipul ei.Am propria identitate,si imi doresc sa traiesc asa cum vreau eu,nu asa cum spui tu.
   - Dar traiesti ca Elsa..
   - Nu te poti juca cu divinitatea,Bruno.Eu nu sunt Elsa.Sunt o clona.Si clonarea nu aduce nimic bun, tine doar vie o amintire ce trebuia sa traiasca doar in sufletul tau.
   - Dar..
   - Clonarea nu este necesara.Nu poti condamna un suflet sa traiasca in alt trup!
   - Si ce vrei sa faci acum,Cleo?
   - O sa plec.
   - Ce?
   Barbatul o privi socat.
   - Sufletul meu apartine marii.
   - Poate ai dreptate..
   Lacrimi incepura sa i se scurga din ochi lui Bruno,si isi intoarse capul.Nu isi dorea ca fata sa il vada plangand.
   - Nu plange, ii spuse ea.Nu ma iubesti pe mine.E Elsa.Mereu va fi ea..
   Se duse la el si ii cauta buzele,sarutandu-l.
   - Eu te iubesc.Dar tu nu ma vei putea iubi niciodata pentru ceea ce sunt.
   - O iubesc pe Elsa..
   - Asa este.Ea a fost mereu in inima ta,nu eu, ii spuse fata, indepartandu-se.
   Bruno o privi cum pasea prin apa si isi dadu seama ca amintirea mortii Elsei era inca vie in inima lui.
   - De ce simt ca am mai trait asta? tipa el.
   - Pentru ca asa este, ii raspunse ea, privind in urma.
   - Sper sa te simti in sfarsit..libera!
   - Bruno, nu iti face griji! Sufletul meu apartine marii..traieste-ti viata cum poti mai bine.Si fii sigur ca o vei intalni pe Elsa in Eden!
   Si fata se avanta printre valuri,pana cand Bruno nu mai reusi sa o vada.Isi sterse lacrimile: acum era fericit ca o ajutase sa se elibereze de acea povara.Dar oare pacatuise, inseland amintirea Elsei cu o iluzie ce purta chiar chipul acesteia?..
   Bruno nu gasise nici un raspuns la aceasta intrebare.


     Articol inscris in MWB 33 dupa urmatoarea tema propusa de Irealia:

Clonarea umană - act salvator sau mână criminală?

- Fiinţele create prin clonare ar putea fi considerate oameni cu identitate proprie? E moral să folosim clonele umane ca piese de schimb?

- Care ar fi părțile benefice și părțile negative ale clonării umane? Se poate juca omul de-a Dumnezeu?

- Global, resursele planetei se vor consuma în maxim câteva sute de ani; este necesară clonarea umană și de ce ?

Au mai scris si: Clona  Tu, nu tu,celalt tu!

Poveste (2).

  As vrea sa mentionez mai intai ca prima data chiar nu ma gandisem la o continuare a povestii,dar voi mi-ati sugerat acest lucru si cred ca este o idee buna.. Daca nu va place,sau daca va doriti ca povestea sa ramana in stadiul acela,fara un inceput sau un sfarsit - nu cititi..

  Mergea de mult timp prin ploaie,nestiind incotro se indreapta,dar parca nici nu conta,isi dorea doar sa fie cat mai departe de el.Prezenta strainului o tulburase,iar acum simtea ca o alta privire in ochii aceeia mari, albastrii,ar putea-o face sa se razgandeasca. "Nu vreau povestea asta" isi spuse inca odata, parca incercand sa se convinga ca era cea mai buna alegere.Era uimitor cum,chiar si prin absenta lui,reusea strainul reusea sa faca ce dorea cu gandurile ei,si chiar si inima incepea sa ii bata de nebuna,parca neapartinandu-i. "De ce-mi faci asta?..".
  Nu observase ca ploaia incetase de mult timp.Nu observase nici macar pamblica multicolora ce impodobea cerul, oferindu-i banalului o nuanta de absolut.Acum era in gara,dar nu astepta un tren.Isi dorea sa gaseasca un raspuns la sutele de intrebari care se aflau acum in mintea ei..

Poveste (1).

  Afara ploua si ea isi fuma tigara.Privea in gol,pierdandu-se prin propriile ganduri,desi stia ca maine ele vor disparea la fel ca gustul tutunului.. dar nu conta.O facuse de atat de multe ori,ca devenise o rutina..Si totusi, rutina disparu cand ii intalni privirea.Albastrul ochilor lui o facu sa tresara:parca cerul era acolo,si nu deasupra acelui oras mult prea aglomerat..
  - Ai o tigara?
  Isi misca buzele lent,iar ea era atat de preocupata sa il observe ca nici nu intelesese ce i-a spus.
  - Poftim?!
  - Ai o tigara in plus?
  Isi duse mana spre buze,intr-un gest copilaresc.Ea ii zambi,intinzandu-i pachetul.El pastra una si i-l inapoie .O aprinse repede, bucuros ca ea ii oferise o cale de a ajunge la fericire (chiar daca doar pentru cateva clipe), de a mai scapa de dependenta pentru cateva ore..
  Cand mana lui o atinse pe a ei,inapoindu-i pachetul,ea rosi.Fumara impreuna,ascultand ploaia.Parca nimeni nu avea curaj sa spuna nimic.Ea termina inaintea lui,si se ridica sa plece.
  - Stai putin..
  Se opri,dorindu-si sa asculte ceea ce voia sa ii spuna.
  - Da-mi ocazia sa te cunosc.. Lasa-mi ID-ul,un numar de telefon,orice.. te rog.
  Il mai privi inca odata.Era cel mai dragut baiat pe care il intalnise vreodata,si incepea sa simta ceva.. chiar daca nu vorbisera aproape deloc.Asa era ea,se indragostea repede,dar uita atat de greu.. mereu isi urase felul de a fi.
  - Nu.
  Baiatul parea socat.Isi stinse tigara, privind-o in continuare..
  - De ce faci asta?!
  - Nu vreau povestea asta.Nu ai cum sa intelegi..
  Se departa de el,dar nu mai zambea.Acum ploaia era in ochii ei..

Marea sau tarmul?..

 
  Nu stia ce o aduse in locul acela,dar simtea ca toata viata asteptase acel moment.Pasea desculta printre valuri si se intreba ce sa aleaga: marea sau tarmul.. viata sau moartea.O dezamagisera toti,si ajunsese intr-un punct in care isi dorea sa strige tare "STOP",dar parca ramasese fara voce.. indurase prea multe,nu stiuse sa se opreasca cand trebuie,si desi era doar jocul ei,nu reusise sa isi impuna propriile reguli.Si azi,cand chiar isi dorea asta,nu mai putea..
  Isi indrepta privirea catre orizont si incepu sa planga.. degeaba,erau doar cateva picaturi in mare.Isi dadu seama atunci cat de neinsemnata este,ca viata ei inseamna ceva doar pentru propria persoana.. ca nimeni nu va sti ca,printre atat de multe trupuri,in unul locuieste sufletul ei.. se indrepta spre tarm si zambi.Nu stia sa inoate,dar trebuia sa invete.

P.S:Multumesc muuuult pentru premiul MWB pentru luna iunie.. am ramas putin cam socata ieri :D

Ma simt..vinovata.

  As fi putut jura ca nu am constiinta.Ca tot ce fac,ce spun,ce gandesc - ma afecteaza doar pe mine.Dar nu este asa..
  Nu va voi spune despre cine este vorba.Dar chiar am nevoie de un sfat din partea cuiva de incredere.Si cine poate sa ma ajute,cine altcineva in afara de voi - cei ce ma cititi,cei care stiti (aproape) tot?!

  Povestea incepe cu o fata cam prostuta (mda,ati ghicit,eu..).O fata care a inceput sa creda ca simte ceva.Care a inceput sa isi faca zeci de scenarii in minte.Si totusi,lipsea esentialul - curajul.Asa ca fata si-a facut un ID fals si a inceput sa vorbeasca cu baiatul.Si a inceput sa il minta (i-a dat alte poze,a mintit unde invata,nu i-a spus numele ei real..) dar si sa ii spuna adevarul (unele secrete,sentimente,etc.).Si baiatul a mintit-o.Fata a aflat si s-au certat.Ea a refuzat sa ii spuna cine era (ii era prea rusine,de ea,de sentimentul pe care credea ca il simte..). El a aflat ca ea are blog si s-a suparat,crezand ca ea a dat linkul la toti cunoscutii si si-a batut joc de el (si nu este asa, toti de aici nu il cunosc - cred.. adica nu e ca si cum i-as fi publicat numele,nu?).De atunci nu au mai vorbit in "formatul" ala (el a vorbit cu ea,dar nu stia ca este "ea" - cam complicat)
  Acum fata vrea sa ii spuna ce a simtit.Ei ii lipsesc enorm discutiile cu el.Vrea sa ii spuna lucrul acesta la inceputul vacantei de vara,ca sa poata sa "fuga" 3 luni de el.Vrea sa ii spuna fata in fata (chiar daca e timida), vrea sa ii vada privirea.. vrea sa il asculte.
 
  Deci,daca ati fi "EL",ce parere ati avea?Ce ati face in continuare?Nu ma refer doar la a place cuiva sau nu, eu chiar as vrea sa ma apropii de acest baiat (macar ca prieteni- am reusit pe acel ID,dar fata in fata nu..). El fata in fata este foarte sarcastic si glumet, dar eu l-am descoperit ca fiind o persoana care se pierde usor cu firea, putin sensibil si realist.

Trandafiri..

  Bataile tale in usa nu au surprins pe nimeni.Stia ca vei fi acolo.Dar nu stia cat timp..
  Ti-a deschis si ai intrat grabit. Ti-ai scuturat parul umed din cauza ploii de afara si ai dat sa o saruti.. "Iubito, ti-am adus un trandafir..". I-ai observat privirea confuza si in cap au inceput sa ti se contureze 1000 de idei. Ai ramas uimit vazand indoiala din privirea ei.
  "Ce s-a intamplat?De ce te porti asa?"
  "M-am saturat.."
  "Te-ai saturat de ce?De mine?Nu ma mai iubesti..?"
  "Nu este momentul sa imi faci reprosuri acum.Trec printr-o perioada foarte proasta.Te iubesc mai mult ca oricand,dar nu sunt atat de sigura ca tu ma iubesti.."
  "Cum poti sa imi reprosezi asa ceva?Vin la tine cu flori, ploua si uite ca sunt aici.. Te sun mereu,te sun cand pot..ma gandesc la tine atat de des.. Muncesc pentru noi,vreau sa ne cladim un viitor impreuna..De ce esti asa?Voi fi aici cu tine..te rog..Intelege-ma si pe mine.."
  "Vii la mine cu flori?Nu asta imi doresc.Nu vreau asta de la tine.Vii la mine cu un trandafir,dar nu poti sa ma scoti in lume,sa ne plimbam..nu vrei sa afle nimeni de dragostea noastra.Asta e iubire? Asa vezi tu iubirea?..
  Ploua.Ca vii la mine cand ploua,ca iti amintesti de mine..asta nu schimba nimic.Nu ma incalzeste cu nimic.De ce vii acum?Tu stii ca ieri am plans si am adormit cu telefonul in mana?Da..asteptam sa stiu ca esti bine,ca te gandesti la mine..asteptam macar un mesaj de noapte buna.Si am adormit asteptand.
  Muncesti pentru tine.Esti obsedat de cariera,si obsesia asta a ta incepe sa ma sperie.Stai peste progam, sacrifici timpul pe care odata il petreceai cu mine ca sa muncesti. Ai insistat sa nu locuim impreuna,"ca sa nu ma deranjezi"..Scuza-ma,dar asta nu este iubire. Daca ma iubeai, ma vreiai langa tine.Daca ma iubeai, veneai mereu la mine.Daca ma iubeai, te gandeai la mine.Daca ma iubeai  crede-ma ca simteam asta.Stiam asta."
  Se uita mirat inspre ea.Nu ii venea sa creada ca ii spusese lucrurile astea in fata.Ca invatase sa spuna lucrurilor pe nume.Se schimbase ea sau se schimbase el?!Ii trecura prin minte toate clipele petrecute alaturi de ea.Tot ce simtea cand ii era alaturi.O cam neglijase.Isi dorea sa o contrazica,dar nu avea cum.Tot ceea ce rostise era adevarat.
  Fara sa spuna nimic o lua in brate.O stranse puternic la piept si ii sopti:
  "Iarta-ma..haide..i-ati geaca si hai sa mergem sa dansam in ploaie..Fii sigura ca toata lumea o sa afle cat te iubesc.Vom fi doi nebuni,vom fi ca doi copii.Si o sa iti strig cat de mult te iubesc,si o sa iti soptesc cat te ador.."