Cum sa pierzi un prieten

     - Domnisoara..  
     Strang in maini paginile ziarului si aproape le rup. Ma bufneste plansul si nu ma mai pot controla, lacrimile curg intr-un mod parca firesc, eliberator. Imi simt obrajii cum imi ard, si nu ma gandesc nici o clipa ca oamenii se uita la mine. Am "talentul" asta inutil sa atrag toata atentia, sau poate chestia asta e doar in capul meu.
     - Domnisoara..
     Omul asta imi imprasite pulberea gandurilor. Il privesc cu ochii umezi. Imi vine sa il intreb daca l-a durat vreodata sufletul atat de tare incat sa perceapa durerea intr-un mod fizic, dar tac.
    - Oamenii mor in fiecare zi, imi spune el pe un ton calm.
    Incerc sa ii spun ceva, orice, dar nu reusesc.. cuvintele mi se transforma intr-un murmur ciudat, nedefinit. Ma ridic si am impresia ca ii pot citi pe buze un "condoleante" abia rostit, dar deja nu il mai ascult. Ies din biblioteca aproape fugind si imi aprind o tigara. Am nevoie de ceva care sa ma distraga, dar asta nu este suficient. Gandurile imi revin in minte sub forma unui uragan care ar putea sa imi distruga intreaga fiinta. "Ce stie el? Un cretin. Oamenii mor in fiecare zi, dar nimeni nu ar trebui sa moara din vina ta. Nu merit asa ceva. Imi cunosc firea si regretele o sa ma distruga. Si Doamne.. chiar imi pare rau. Cand s-a transformat viata mea intr-un film atat de ieftin? Chiar merit asta? Sunt un om atat de rau?".
     Pe ea am pierdut-o ca prietena. Nu stiu daca ea mi-a fost chiar prietena, dar de pierdut sigur am pierdut-o. Iubitul ei s-a sinucis si simt ca este vina mea. Trebuia sa imi tin gura. Oare doar oamenii morti pot pastra un secret?
     Imi vine in minte gandul ca am mai "ucis" odata si ma bufneste iar plansul. Trebuie sa ma calmez. Trebuie sa schimb ceva. A fost alegerea lui.. o alegere influentata de actiunile mele, dar totusi alegerea lui. Si asa si trebuie sa ramana.
      
     Pana la urma Anemona este doar o iluzie idioata.

Scarba

   Azi mi-e scarba de mine si de tot ce tine de mine.
   Nu inteleg acest sentiment. Azi nu am simtit asta. Azi am fost trista, dar nu am simtit nimic. Azi am fost singura care a plans in hohote pentru ca s-a terminat cursul de engleza, si "profii" (de fapt niste studenti foarte amzanti si draguti, englezi) au plecat la Bucuresti pentru ca au avion maine. Azi am fost nebuna aia care i-a imbratisat pe toti, si am fost din nou fata care si-a mai facut noi amici (cu 3 dintre ei vorbesc zilnic, incep sa am prea multi prieteni si parca devine o problema). Si am fost si tipa aia care a facut pe fotograful la terasa, si a vorbit cu toata lumea. Eu nu eram asa.. chiar Zak (cel mai dragut prof din univers) m-a imbratisat. Si am reusit sa discut 5 minute (CINCI!!!) cu Flora, doar eu si ea, ceea ce e o performanta, pentru ca eu uram engleza..
    O sa imi fie dor. O sa imi fie dor de discutiile sadice cu St. (despre incercarile ei de sinucid, despre incercarea mea, despre droguri, bautura, tigari si baieti draguti), de drumul pana acolo (stau in celalalt capat al orasului dar a meritat fiecare drum dus-intors deseori facut pe jos),de glumele noastre si de scenetele amuzante, de tipul care m-a luat in brate rugandu-ma sa nu ma schimb pentru ca sunt frumoasa asa (si pe care l-am tratat cu raceala, indepartandu-l). O sa imi fie dor de toti.
  
    M-au schimbat. Simt ca oamenii aia au luat cu ei o parte din "vechea" eu, si mi-e sila de ce au lasat in urma. Asta simt azi, iar sila parca se amesteca cu o urma de neputinta pentru ca nu ne vom mai reuni niciodata in "vechea formula".
     Am scris mult. Sau poate prea putin. Chiar nu mai conteaza. Sunt singura acasa si am o senzatie foarte aiurea. Nu am putut lucra pentru carte mai mult de o jumatate de pagina.

    Azi mi-e sila si scarba de mine.De noua eu.
    De Anemona.