Jocul umbrelor (*)

      Imi simt copilaria ca o boala,
      Reflexie a unui gand ce parca-i mut..
      Imaginea se estompeaza si pare ireala,
      N-a fost al meu nimic din ce am avut.

      In minte, amintiri ce parca nu-s a mele
      Imi tulbura constiinta, intregul adevar,
      De parca jocuri de lumini si umbre grele
      Ca niste pamblici mi se-mpletesc prin par.

      Sunt si inger si demon, mi-e tot una,
      Imi jur ca chipul asta trist nu e al meu,
      Dar masca-mi sta pe chip la fel cum Luna 
      Isi stinge astru-n acelasi colt de cer, mereu.

      Zambesc, dar sigur nu-i al meu surasul 
      Ce imi imbraca trupu-n dantela atragatoare,
      Parca-i otravitor si dulce, cremos mustul,
      Ma-mbat cu sentimente pline de culoare.

      Imi regasesc sufletul intr-o zi de vara,
      In visul lor absurd ce nu imi apartine,
      Dar il traiesc si pot sa zambesc iara..
      Straine, eu sunt indragostita de iubire.

      Sunt eu, dar nu imi vede nimeni chipul
      Ma-nvalui cu umbre reci, doar ele inteleg
      Ce oamenii ignora mai tot timpul..
      Nu am ce sa mai schimb, nimicul il aleg.

Autoportret

    Sunt eu. Orice as face, sunt eu si o sa raman mereu eu. 
    Creatorul mi-a schitat chipul cu o bucata de carbune pe un pergament cu gust de amintire. Putea sa faca mai mult decat atat, putea sa faca ceva mai bun.. carbunele are o culoare mult prea trista.
    Sunt dependenta de oameni si de scris. Si sunt atat de egoista.. scriu doar despre mine, in scris sunt exagerat de subiectiva si nu imi pasa cine ce citeste si cum interpreteaza. Si cand scriu despre ei scriu despre mine, oamenii aia parca sunt parti din mine, habar nu au cat de tare ma influenteaza.. ii compar cu mine, incerc sa nu le ignor asteparile, incerc sa ii multumesc pe toti si esuez de fiecare data. Poate nu are nici un sens ce spun, dar nu imi pasa.
   Mint.. mie mereu imi pasa. Si nu ii mint pe ei, ma mint pe mine. Ma mint atat de tare, si toate sunt in zadar. Ma mint si imi neg intreaga fiinta pentru cei pentru care nu contez. Indiferenta ma face sa iubesc mai mult, sa imi pese mai tare (daca este posibil..). Urasc asta la mine.
    Beau si fumez prea mult. Am o gramada de vicii. Sunt dependenta de cafea, de dimineti cu aroma de tutun si nopti albe.. sunt dependenta de scris si de mult prea multi oameni. Sunt dependenta de povesti si pun mereu lucrurile bune sub semnul intrebarii. Sunt o negativista si pentru prima data recunosc asta.
    Ma compar mereu cu ceilalti, si am grija sa ma compar cu cei mai buni ca mine. Imi place sa ma simt inferioara, si nu stiu de ce. Poate asa m-am obisnuit. 
    Sunt complicata si nici eu nu ma inteleg. Nu stiu si nu am stiut niciodata ce vreau cu adevarat.
    Imi plac mastile si am o gramada, dar niciodata nu le-am confundat cu propriul chip. Intr-o zi o sa reusesc asta, dar nu azi.
    Azi vreau sa ma dezbrac de Anemona. Nu mai am nici un vis.. azi nu mai vreau nimic. Poate doar o tigara.

      Descrie-ma printr-un cuvant!

Scrisul

    M-a rugat sa ii spun totul despre mine si i-am spus. I-am spus ca scriu. Nu a inteles.
    De ce nimeni nu intelege?
    Scriu.
    Prin scris pot fi oricine vreau, orice vreau, pot avea orice si pot face tot ce vreau. Cand scriu imi pot fauri o poveste care depinde doar de mine. Scrisul nu o sa ma dezamageasca niciodata, pentru ca eu nu o sa ma dezamagesc niciodata.
    Si atunci de ce nu imi ajunge doar scrisul? Hm.. de ce doar eu nu imi sunt suficienta? Am nevoie de un raspuns.

    Anemona.

Cine sunt eu?

     Imi privesc in oglinda chipul ciudat de alb, palid. Ochii mei par mai negri decat ieri (sau oare chiar sunt?..), buzele le am uscate, respiratia grea, miros a tigari mentolate si vanilie, parul il am acum aproape rosu.. am cearcane, eu mereu am cearcane, niciodata nu am reusit sa dorm cum trebuie, cand trebuie.. prea multe ganduri, prea putine vorbe.
     Nu cred ca imi voi putea da seama vreodata cine sunt. Pot sa spun ce fel sunt, ce vreau sa fiu (si jur pe tot ce am ca vreau sa fiu Anemona!), ce calitati si defecte am, cum reactionez in unele situatii.. dar sa imi dau seama cine sunt, nu.. ar trebui sa ma cunosc bine, mult prea bine.. si nu cred ca vreau asta. Daca m-as cunoaste as sti ce vreau, dar nu as sti unde sa caut si asta m-ar face nefericita.. ciudata situatie, nu am stiut ca obisnuiesc sa port masti si sa imbrac in iluzii chiar si atunci cand sunt singura.

    Nu am multe calitati (sau nu le vad eu, nu stiu ce sa spun). Mereu cand am privit in oglinda am vazut o imagine deformata a mea, o iluzie monstroasa.. asta vad si acum, si asta o sa vad toata viata. Asa am fost invatata sa gandesc (desi nu stiu sigur cine m-a invatat asta). Genul acesta de gandire porneste din nesiguranta, nesiguranta unui copil de 10 ani aproape obez care isi impunea propriile reguli si care isi refuza de multe ori gesturi pe care nu le credea normale, nesiguranta unei persoane care mereu s-a vazut defecta.
    O calitatea a mea este probabil creativitatea. Nu am dus niciodata lipsa de idei, nu am ramas niciodata fara subiecte sau povesti despre care sa scriu.. imi place sa cred ca intr-o zi voi publica o carte, ca voi ajunge sa scriu bine, perfect.. imi place sa visez.
    Sunt si ambitioasa, dar asta doar cand este vorba de scris. Am si umor (dar de multe ori cand beau, deci nu cred ca se pune). Sunt si prietenoasa si lupt pentru toate amicitiile mele, dar doar daca celalalt face primul pas. Deci.. calitatile mele sunt defapt semi-calitati, pentru ca se manifesta doar in anumite domenii.
      Defecte.. hmmm, o gramada! Sunt cea mai aiurita persoana de care ati auzit, sunt sigura de asta! Mereu ascund bani prin carti si uit, ma izbesc de multe ori de pereti sau lucruri care imi stau in cale, uit zilele saptamanii (si e destul de aiurea sa te duci la liceu intr-o zi de joi cu ghiozdanul acut pentru vineri si un zambet larg pentru ca inca crezi ca urmeaza weekendul si ai si uitat de afurisita aia de lucrare la franceza!), vineri chiar am cazut in fata unor colegi pentru ca am alunecat din neatentie.. era inevitabil!
     Modul de a gandi cred ca ar trebui inclus pe lista defectelor. La fel si timiditatea, faptul ca rosesc foarte usor, ca e ireal de simplu sa iti dai seama ce gandesc (sunt usor de citit, la naiba!), ca ma las influentata usor de anturaj, ca plang din orice si pentru oricine..     

    Dar pentru altii ce sunt?
    Pentru vanzatoarea de ieri (care m-a privit mirata in timp ce am analizat timp de 30 de minute un glob de sticla) sunt probabil o clienta ciudata, imposibil de multumit, o fata careia pur si simplu ii plac globurile de sticla. Pentru colegi sunt tipa aia care incearca sa fie de treaba cu toata lumea (dar rareori reuseste). Pentru grupul de prieteni sunt tipa aceea ciudata, linistita, dar care stie sa se distreze in unele momente.. pentru profesori sunt genul de eleva normala, care nu cauzeaza probleme si nu iese deseori in evidenta. Pentru Copil..pentru el nu stiu ce sunt, dar acum chiar nu conteaza. Pentru majoritatea sunt doar o fata care scrie.
     Dar ..pentru tine ce sunt?
     
     Articol inscris in Blog Power 50 dupa urmatoarea tema propusa de Losty:

   Vorbeste despre tine
      -Calitatile tale
      -Defectele tale
      -Chestiile particulare care te scot din tiparul normalului

  Alte articole inscrise: Mi-au murit laudatorii, Vorbesc despre IO, Hopuri.

In incheiere o poza cu mine..roscata :D nu se putea altfel nu?!

  Anemona.

Despre demoni si nimic mai mult..

   
       Daca ar fi sa ma caracterizez printr-un cuvant, acela ar fi altfel.
       Da, chiar sunt altfel..
       Am mai multi demoni decat orice persoana pe care am cunoscut-o in viata mea: imi place gustul tutunului, imi place sa beau vodka amestecata cu sirop de visine, cochetez cu anorexia si uneori ma infometez zile intregi doar din dorinta de a fi perfecta in viitor, am avut si o perioada in care am fost bulimica (dar am renuntat cand mi-am dat seama ca mancarea e o secunda pe buze si o viata pe trup iar sa te infometezi imi pare mai usor..), am cautat in durere un refugiu..
        Eu nu stiu ce o sa ma fac cand nu voi mai fi adolescenta. Cand chestiile de mai sus vor trebui sa devina doar simple amintiri, iar eu nu voi mai putea da vina pe varsta pentru toate prostiile pe care le fac. Mi-e teama. Mai am doar 3 luni si va trebui sa ma maturizez.. sau cel putin sa las impresia asta.

      Nu imi doresc sa imi iubesc demonii, dar nici sa ii reneg (nu pot, pur si simplu nu pot). Imi doresc doar sa ii accept. Sa fie un fel de .. rau necesar.
      Ei ma vor ajuta sa imi dau seama care imi sunt limitele, ce ma caracterizeaza si ce mi se potriveste. Ei imi vor oferi nebunia unei clipe, ei vor fi si sunt parte din mine..

    Anemona.

Scarba

   Azi mi-e scarba de mine si de tot ce tine de mine.
   Nu inteleg acest sentiment. Azi nu am simtit asta. Azi am fost trista, dar nu am simtit nimic. Azi am fost singura care a plans in hohote pentru ca s-a terminat cursul de engleza, si "profii" (de fapt niste studenti foarte amzanti si draguti, englezi) au plecat la Bucuresti pentru ca au avion maine. Azi am fost nebuna aia care i-a imbratisat pe toti, si am fost din nou fata care si-a mai facut noi amici (cu 3 dintre ei vorbesc zilnic, incep sa am prea multi prieteni si parca devine o problema). Si am fost si tipa aia care a facut pe fotograful la terasa, si a vorbit cu toata lumea. Eu nu eram asa.. chiar Zak (cel mai dragut prof din univers) m-a imbratisat. Si am reusit sa discut 5 minute (CINCI!!!) cu Flora, doar eu si ea, ceea ce e o performanta, pentru ca eu uram engleza..
    O sa imi fie dor. O sa imi fie dor de discutiile sadice cu St. (despre incercarile ei de sinucid, despre incercarea mea, despre droguri, bautura, tigari si baieti draguti), de drumul pana acolo (stau in celalalt capat al orasului dar a meritat fiecare drum dus-intors deseori facut pe jos),de glumele noastre si de scenetele amuzante, de tipul care m-a luat in brate rugandu-ma sa nu ma schimb pentru ca sunt frumoasa asa (si pe care l-am tratat cu raceala, indepartandu-l). O sa imi fie dor de toti.
  
    M-au schimbat. Simt ca oamenii aia au luat cu ei o parte din "vechea" eu, si mi-e sila de ce au lasat in urma. Asta simt azi, iar sila parca se amesteca cu o urma de neputinta pentru ca nu ne vom mai reuni niciodata in "vechea formula".
     Am scris mult. Sau poate prea putin. Chiar nu mai conteaza. Sunt singura acasa si am o senzatie foarte aiurea. Nu am putut lucra pentru carte mai mult de o jumatate de pagina.

    Azi mi-e sila si scarba de mine.De noua eu.
    De Anemona.

Oamenii ca mine..

   Oamenii ca mine pleaca inainte de a fi nevoiti sa o faca.
   Oamenii ca mine nu apartin unui loc,sunt doar calatori prin viata.
   Oamenii ca mine nu stiu cui scriu si de ce.
   Oamenii ca mine nu isi cunosc intreaga putere.
   Oamenii ca mine nu stiu unde vor fi maine.
   Oamenii ca mine iubesc libertatea mai mult decat orice.
   Oamenii ca mine sunt amanti ai singuratatii.
   Oamenii ca mine fumeaza vise si se dorgheaza cu sperante.
   Oamenii ca mine isi tin gandurile doar pentru ei.
   Oamenii ca mine nu stiu sa iubeasca.
   Oamenii ca mine pun parerea celorlalti pe primul loc.
   Oamenii ca mine nu au prieteni (desi nu stiu asta).
   Oamenii ca mine se incapataneaza sa creada in iubire.

   Mai sunt oameni ca mine,sau e doar blestemul meu sa am astfel de ganduri,de trairi..?