E vina noastra

    Vreau sa scriu despre ceva si nu pot.
    La dracu.
    Imi e dor de blogul meu asa cum era el. Imi e dor de perioada aia cand nimeni nu imi stia adevaratul chip. Imi e al naibii de dor sa fiu eu, nu sa scriu pentru ei. Nu vreau sa mai recitesc postarile inainte sa le public, si sa ma intreb daca o sa ii supere. Sau daca o sa le citeasca. Daca mai intra prin sufletul meu asa, din cand in cand.
    O sa fac un nou blog si nu o sa il dau nimanui. O sa fie doar jurnalul meu, si demonii mei vor ramane inchisi in mine. Nu o sa mai fie nici un public, si pentru prima data in viata doar eu imi voi fi suficienta. Unele spectacole de circ nu au nevoie de public, pentru ca sunt prea demonice. Oamenii au impresia ca le plac lucrurile pe care nu le inteleg, dar de fapt sunt doar curiosi. Doare. Ei nu inteleg intunericul. Sunt demoni si in ei, dar nici macar nu realizeaza.
     
    Eu.. eu imi vreau doar amicul inapoi. Atat.

    Azi nu stiu cine sunt. Si adevarul e ca nu am stiut niciodata.