joi, 31 ianuarie 2013

Go to heaven :)


   Am dezamorsat in mine atat de multe ganduri contradictorii, dorinte, dureri.. m-am plictisit.
   Nu am vrut niciodata ca sentimentele sa ma copleseasca. Nu am vrut niciodata sa fiu genul de persoana sentimentala care nu poate si nu stie cum sa se controleze. Atunci cum am ajuns aici? De ce am lasat sa se ajunga aici? Si ce o sa se intample daca nu mai reusesc sa ma controlez?
    Stop. Ajunge. Februarie o sa fie luna cand o sa fiu eu. 100% eu. Cine nu ma suporta.. sa se obisnuiasca.

    - Go to heaven!
    - Why?
    - Because I'm going to hell baby!

  Anemona.

marți, 29 ianuarie 2013

We are young


    Suntem tineri. E prea devreme ca sa (ne) plangem ca nu suntem ceea ce vrem sa fim.
    Suntem tineri si traim cu dulcea iluzie ca timpul tine cu noi si ne este prieten.
    Suntem tineri si avem asteptari de la viata.
    Suntem tineri si nu suntem convinsi ca exista rau, durere, dezamagiri.
    Suntem tineri si trebuie sa experimentam. Sa visam. Sa ajungem la concluzii. Sa iubim.
    Suntem noi si suntem convinsi ca intr-o zi visele vor deveni realitate.
    Avem tot dreptul sa credem in vise, oricat de nebunesti ar fi.
    Avem voie sa credem in noi si in cei din jurul nostru.
    Suntem tineri si nu este niciodata prea tarziu pentru o schimbare.

    Azi mi-am dat seama ca IUBIREA este raspunsul la orice intrebare.

     Asa ar trebui si asa vreau sa gandeasca Anemona.

duminică, 27 ianuarie 2013

Cum sa stingi o poveste (*)



   Stateam in fata ferestrei privind in neant,
   Si nu-mi dadeam seama ca priveam in mine.
   Nu imi pasa de al fulgilor joc aberant,
   Nu vedeam pe nimeni si parca-mi era bine.

   Toti fulgii pareau dantelati a uitare
   Dar toti erau franturi din alte povesti,
   Aceeasi substanta dar alcatuiri rare,
   Prea multe idei si uitai cine esti.

   Am deschis fereastra tremurand a dorinta,
   Respiram racoarea gandurilor nespuse,
   Mi-am intins palmele cu binevointa
   Si am strans in pumn un fulg fara sa imi pese.

   S-a stins in mana mea bucata de zapada,
   In palma aveam acum o lacrima de gheata,
   Nu regretam ca am ucis o poveste calda,
   Stiam ca nu si-ar avea rostul vreodata.

Sunt atat de aiurita!


      De care vodka sa iau? Si.. si oare ei chiar vin pentru mine? Da totusi.. ne trebuie bautura. Multa bautura. Tigari nu mai iau eu, ca au sigur ei. Si am pachetul meu. Am si slimuri. Cine naiba mai fumeaza slimuri? Doar eu? Si nici macar nu sunt mentolate. Of.. ei o sa se simta bine. Si o sa ma simt si eu. E majoratul meu, majoratul meu in mai putin de o saptamana. Nu intru in panica, doar ma gandesc. Vreau sa iasa bine. Refuz sa ma panichez, sa vreau ca totul sa fie perfect si sa stric tot. Daca eram nebuna faceam un sondaj daca tortul sa fie cu frisca sau cu ciocolata (nu, nu am vrut sa fac asta.. ok..am renuntat la idee..la naiba!). Daca eram nebuna incercam sa fac ca totul sa fie perfect. Eu vreau doar sa fie o petrecere reusita.
     Am cea mai draguta rochie din univers. O sa arat bine. Ca o printesa. Mereu am visat asta. Mereu mi-am dorit sa fiu feminina. Am reusit sa slabesc aproape 10 kg in 3 luni. Reusesc. Simt ca reusesc. Incepe sa imi placa de mine. Incep sa nu mai vad un monstru cand ma uit in oglinda. E perfect. E genial sentimentul asta, e..

       - La ce te gandesti?
     Ma priveste zambind. Ne cunoastem de 7 luni si inca suntem prietene. Am multi prieteni. Asta este un fel de paradox. O gramada de persoane care ma vad altfel decat ma vad eu.
      - La nimic.
      - Siiguuur..
      Imi termin tigara si insist sa plecam. Ei nu vor. Ei vor sa isi termine bauturile. Mie coincidenta mi se pare stranie, cretina. Nu ma simt in largul meu. Ma gandesc la majorat ca sa nu ma gandesc la lucruri imposibile. Cand viata mea a inceput sa semene atat de bine cu un roman din colectia Cocktail?!
     - Hai sa plecaaammm..
     - Stai mai nebuno!
     Baietii rad. Pana la urma ii conving. Zambesc. Am reusit. Si dupa imi dau seama ca mai am de lucrat la capitolul "autocontrol". O sa reusesc eu.. e doar o scapare. Nu ma asteptam. Se explica. Situatiile imprevizibile ma surprind nepregatita. Nu am cum sa evit asta, dar am cum sa invat sa ma controlez.
     Am plecat pentru ca nu mi-am dorit sa il fac sa se simta prost. Ieri.. copilul am fost eu. Ma oftica putin situatia. Creatorul (trebuie sa existe asa ceva) se cam joaca cu mine, si nu sunt tocmai jucaria lui preferata.

      "Viata e o comedie pentru cei care gandesc si o tragedie pentru cei care simt"

   Azi nu o regasesc pe Anemona in mine. Inca mai sper..

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Scrum (*)


      Iti lipesti buzele de filtru si tragi,
      dantela fumurie iti invadeaza plamanii
      si lasa urme dulci
      in intreaga ta fiinta.
      Vanilia are gust de copilarie,
      iti place si mai vrei,
      dar aroma inselatoare se schimba,
      expiri parfum de trandafiri,
      incepi sa stranuti amintiri,
      devii alergic
      si nu te poti opri,
      un fum, doua, mai mult,
      mereu e vorba de mai mult,
      esti bonlav si nici nu stii,
      nici nu iti pasa,
      simti doar aroma alcoolului,
      bautura ieftina iti imbata simturile,
      betie de sentimente
      condimentata cu atingeri de sarut,
      mereu contraste.
      Ai ajuns la filtru si nu realizezi,
      continui sa tragi,
      esti nebun,
      buzele iti ard si tu tot tragi,
      te frige si nu iti pasa,
      scapi tigara din maini,
      o stingi cu o lacrima,
      iti stingi visul..
      Picaturi iti contureaza chipul,
      iti lingi buzele insetat,
      atata apa si nimic nu te satura..
      Te-ntreb ce vrei sa simti, nebunule..
      Vrei sa gusti iar vanilia?
      Pacat..
      mai sunt doar urme de scrum.
      Linge-ti buzele si plangi,
      au gust de tine,
      doar asta ti-a ramas.

   Ma intrebase cineva de ce fumez. Fumez pentru senzatie. Sunt curioasa daca a inteles cineva ceva din poezia asta..

   Putin mai aproape de Anemona.

vineri, 25 ianuarie 2013

Lectii



    I-am rugat pe cei din jur sa ma invete cine sunt. V-am rugat si pe voi. Am gresit. "Cine sunt?" nu este o intrebare la care trebuie sa construiesc un raspuns, este o dilema la care trebuie sa caut un raspuns. Raspunsul este in mine.
   
    Saptamanile astea am.. invatat.
    Am invatat ca singura persoana pentru care trebuie sa ma schimb sunt eu.
    Am invatat ca timpul este acelasi pentru toti, dar oamenii care aleg sa zambeasca si sa nu duca lupte din care nu pot iesi invingatori isi pot repara sufletul mai usor si mai repede.
    Am invatat ca avem nevoie de oameni care sa ne accepte asa cum suntem, am invatat si ca avem tendinta sa cautam in altii ceea ce noua ne lipseste.
    Am invatat ca te poti imprieteni cu persoane la care nu te astepti, pentru ca oamenii nu sunt de multe ori ceea ce par.
    Am invatat sa traiesc in prezent.
    Am invatat ca poti schimba orice depinde de tine, dar daca schimbarea depinde de o alta persoana este destul de dificil (si uneori chiar imposibil).
    Am invatat ca regretele nu te fac niciodata sa zambesti.
    Am invatat ca nu trebuie sa am pretentia ca cineva sa ma inteleaga atata timp cat nu ma inteleg nici eu.
    Am invatat (si acum stiu sigur) ca unele persoane nu vor fi in stare sa ma cunoasca niciodata, chiar daca imi citesc blogul, imi stiu cele mai ascunse ganduri si aproape toate preferintele.
 
      Anemona ramane in continuare un ideal. Momentan sunt tot eu.. e o varianta mult mai optimista. Nu ma grabesc sa devin "ea". Nu am de ce, nu am pentru ce. Vreau doar sa fiu 100% eu. Sa nu ma mai las influentata de nimic.

vineri, 11 ianuarie 2013

THE END


     Am stat si m-am gandit mult timp daca chiar asta vreau sa fac. Am vrut sa imi sterg blogul asa, pur si simplu.. dar ceva m-a oprit. M-am mintit mult timp ca sunt cineva macar aici in blogsfera, ca unii dintre voi se regasesc in postarile mele, ca stiu sa scriu..

     Plang cand scriu postarea asta. Plang pentru ca stiu ca trebuie sa renunt pentru todeauna la mine, la cea care sunt acum. Nu stiu daca vreau, dar stiu ca trebuie. Nici macar eu nu ma mai suport.   Nu imi place persoana care am devenit. Nu sunt mandra de mine si motivul asta ar trebui sa imi fie suficient sa ma schimb.
    Mi-am recitit toate postarile si le gasesc acum patetice, pesimiste si dedicate unor oameni care poate nu le merita. Sau eu nu ii merit.. habar nu am. Nu asta conteaza. Vreau sa fac ceva pentru mine, nu pentru altcineva. Nici macar pentru voi. Trebuie sa ma intelegeti, e mai bine asa. Nu mint. Voi veti fi la fel si fara aberatiile mele zilnice, nu aveti nevoie de blogul meu si nici eu nu mai am nevoie de el.
    Promit ca (daca) o sa mai scriu, voi scrie atunci cand voi fi o alta persoana. Pana atunci - pauza.

    Ma duc sa imi caut un suflet.

    Habar nu am cine sunt.

     O ultima intrebare: tu ce ai invatat de pe postarile din acest blog?

Noapte alba

 
    Aveam nevoie de EA. Ea este mai distrusa ca mine, mai trista, mai singura..
    A fost o noapte ciudata. Am mancat inghetata si ne-am uitat la filme pana spre dimineata. Stiu ca a fost un moment cand am ras amandoua la un film horror, si jur ca ala era cel mai groaznic film pe care l-am vazut vreodata. Hmm, poate secventa aia chiar a fost amuzanta, nu am ras singura..
    In orice caz, aseara mi-am dat seama ca am reusit sa o iert. Pentru tot ce mi-a facut, pentru toate zilele cand m-a ignorat sau m-a mintit, pentru toate secretele si vorbele grele.. Nu stiu daca mai suntem prietene, dar am nevoie de ea la fel cum are ea nevoie de mine.

    Poate reusesc sa profit de ocazia asta si reusesc sa ma iert si pe mine.


    Mai jos trailerul filmului. Sa vad care aveti curaj sa va uitati, haha :)! 



  A.

joi, 10 ianuarie 2013

Cat intuneric am putut sa zidesc in propriul suflet?


       (...)
    - Ce esti? am intrebat-o.
    Continua sa ma priveasca fix, obsesiv, un mod care ma cam ingrozea. Reflexiile suvitelor blonde straluceau a dorinta. Buzele sangerii pastrau inca urmele dintilor infipti in carne pana la limita durerii, dar cu toate astea ea inca zambea. "Oare cum reuseste?" m-am intrebat atunci, o intrebare nerostita care s-a stins atunci cand am inceput sa vorbesc din nou.
   - Ce esti? am intrebat din nou, un ecou dorit al unei intrebari la care nu primisem nici un raspuns.
   - Nimic. Sunt nimic.
   Si-a deschis palma si abia atunci am observat bucata de lut negru pe care o stransese in palmele ei micute. S-a apropiat de mine si mi-a mangaiat obrazul. Am tresarit usor cand degetele ei catifelate mi-au atins pielea fierbinte. Atingerea ei parea o dulce mangaiere, un traseu facut cu o pana pe linia trupului meu. Avem impresia (sau stiam pur si simplu) ca imi contureaza pe trup cuvinte. A continuat sa ma mangaie in timp ce eu parca ii simteam privirea fixata pe imaginea chipului meu. Tineam ochii inchisi si continuam sa savurez senzatiile oferite in timp ce ea imi mangaia trupul incet, incet, tot mai incet..
     "Ce naiba fac?" m-am intrebat si am deschis brusc ochii, spulberand magia efemera a unor clipe dulci-amare. Femeia blonda ma privea in continuare, dar ochii ei pareau acum la fel de cenusii ca golul care ii tinea loc de suflet. Avea o privire cu care m-a rascolit, m-am simtit brusc neputincioasa in fata trecutului care incepuse sa mi se raspandeasca prin corp la fel ca o boala.
    Mi-am coborat chipul si privindu-ma m-am vazut asa cum eram defapt. Goala, vulnerabila, murdara trecut, de lut, de mainile ei, de mainile lor.. M-am vazut in goliciunea mintii mele si pentru o clipa m-am ingrozit. Cat intuneric am putut sa zidesc in propriul suflet?..
     - Multumesc. Acum am inteles.
    Am spus ce am simtit ca trebuie sa spun, dar ea nu m-a ascultat. Mi-a mangaiat barbia si mi-a desenat conturul buzelor cu degetul aratator, murdarindu-mi acum si chipul cu lut. Si-a apropiat buzele de ale mele si si-a inchis ochii, asteptand parca ca eu sa fac ceva. Dorinta ei? Dorinta mea? Hmm.. ce naiba imi doream atunci?
     M-a vazut ca ezit si a inceput sa rada. Un ras fortat, aproape inuman, niste sunete cristaline scoase oarecum la intamplare si care au reusit sa ma faca sa ma simt umilita.
     - Ti-e frica, a spus ea printre hohote.
     - Poate..
     - Sigur!
     - Ti-e frica..
     Mi-a cuprins chipul in palme si si-a lipit buzele de ale mele. Nu era un sarut, era o contopire. Era un fel de legatura dintre doua fiinte diferite care nu stiau de ce fac asta (sau doar eu nu stiam ce ce fac asta?), era materializarea unei dorinte inconstiente.. stateam cu buzele lipite de ale ei simtindu-mi intreaga fiinta rascolita de un fior pe care nu il intelegeam si pe care il simteam imposibil de controlat. Cand s-a indepartat am simtit cum a rupt ceva din mine, iar acel ceva a ramas la ea, in ea, mi-a furat o parte din suflet si mi-a daruit doar o dureroasa amintire..
     - Si pana la urma care iti este numele? am intrebat-o pierduta inca prin pulberea propriilor ganduri.
     - Demonii nu merita un nume, Anemona.
    Am tresarit. Numele asta imi place doar cum e scris. Rostit, ma ingrozeste. Cand il spune cineva il face sa sune real, si cand conceptul de personalitate puternica nu mai este doar in mintea mea, ei bine.. eu ma cam pierd.
     Mi-a zambit si mi-a aratat cutitul pe care il tinea acum in mana. Nu a ezitat nici o clipa si mi l-a infipt prin carne chiar in centrul fiintei mele. Am privit-o confuza neintelegand ce mi-a facut.
     - De cate ori trebuie sa te ucid ca sa mori pur si simplu? m-a intrebat.

     M-am trezit speriata. Visul a fost unul fara logica, lipsit de sens, ingrozitor.. Mi-ar fi placut sa pot sa plang, dar singurul lucru pe care l-am facut a fost sa fumez o tigara mentolata. "Oamenii puternici nu plang, tine minte asta" mi-am zis.
      Azi nu imi dau voie sa fiu trista
      Intr-o zi o sa scap si de cosmaruri. Toate la timpul lor..
     

  P.S: Pe barbatul care aproape mi-a distrus copilaria nu l-am mai visat de ani de zile. Pentru mine asta este o dovada ca poti scapa de orice demon, trebuie doar sa vrei.. oare pot transforma un demon intr-o amintire?

miercuri, 9 ianuarie 2013

Puzzle / bucati de sticla


    E ciudat sa fii o enigma chiar si pentru tine. Mi-ar placea sa cred ca nu toti oamenii traiesc cu sentimentul asta in suflet. Si totusi.. aseara Denisa impreuna cu un amic m-au ajutat sa imi dau seama putin din ce sunt.
   
    E ca si cum mastile astea sub care tot incerc sa ma ascund ar fi parti din mine. Eu trebuie doar sa asamblez acest puzzle, sa incerc sa ma regasesc. Dar cum poti rezolva un puzzle incomplet?..
    Ceva imi spune ca voi reusi, dar parca imi este teama ca nu voi mai avea pentru ce sa lupt dupa. Dar stiu ca ideea asta este total nepotrivita, mereu vor exista motive ca sa mergi inainte. Si totusi.. sentimentul de teama se amplifica. Mi-e frica de mine? Ce naiba.. sunt o fiinta rationala, am un creier care ar trebui sa ma asculte si de care este neaparata nevoie sa ma folosesc. Hai, putin curaj!
    Imi amintesc ce ne tot spunea profesorul de biologie din clasa a IX-a : "Adevarata putere inseamna sa crezi in tine atunci cand nimeni nu o mai face". Poate are dreptate. Incep sa cred ca fiecare fiinta este puternica in felul ei, ca suntem capabili sa facem tot ceea ce ne dorim daca vrem cu adevarat si este un lucru care tine in mare parte de noi.. hm.

    Copilul m-a dezamagit. Am aflat un detaliu care m-a deranjat foarte tare. Mi-am promis mie ca nu mai ma bag in seama cu el niciodata. Gata.. nu te mai gandi la el, nu te mai gandi la el, nu te ..
   
    Hmmm. Doar ganduri la intamplare prin capul meu la ora asta.

    Si totusi.. schimbarea..

    "Oare cum sa ma oglindesc in crapaturi de sticla? Cum sa invat sa ma iubesc in cioburi?"..


   Poate putin din Anemona..

marți, 8 ianuarie 2013

O plangere pentru Creator



     - Buna ziua. Aici una din secretarele Creatorului. Ati solicitat departamentul "Relatii cu clientii". Cu ce va putem ajuta?
     - Cum va numiti?
     - Numele meu chiar nu conteaza. Eu sunt aici sa va ascult. Deci.. care este problema dumneavoastra?
      Dupa o pauza de cateva secunde persoana de la capatul firului izbucneste in plans.
     - Inima mea.. e defeeeectaaa!
     - V-ati jucat cumva un joc nepotrivit cu ea?

     - Mai raaaauuu..
     Persoana de la capatul firului plange din ce in ce mai tare.
     - Am vandut-o, silabiseste ea printre suspine.
     - Pentru ce ati vandut-o?
     - Pentru o iluzie.
     - Hmm..
     - Si acum ca am recuperat-o in sfarsit.. mi-a inapoiat-o defecta!
     Secretara chicoteste.
     - Si cu ce ati vrea sa va ajutam acum? intreaba ea ironica.
     - Vreau sa o reparati..
     - Nu se poate.
     Clientul inca plange.
     - Stiti.. eu am inca garantiee..
     - Nu se poate.
     - Dar.. nu am stricat-o eu!
     - Imi pare rau, dumneavoastra ati vandut-o. Indirect v-ati dat acordul pentru tot ce se va intampla cu ea. Aceasta este o situatie destul de neplacuta pe care garantia nu o poate acoperi.
      - Pai..
      Secretara tranteste receptorul inca zambind. Clientul reformeaza numarul cu ochii in lacrimi.
      "Ati sunat la biroul Creatorului. Momentan numarul format nu este disponibil. Va rugam lasati un mesaj dupa semnalul sonor..".
      Clientul tranteste receptorul furios si izbucneste in plans. Anumite probleme probabil trebuie sa ti le rezolvi singur..
     

duminică, 6 ianuarie 2013

Nu stiu ce titlu sa pun


   Nu mai dorm. Nu mai vorbesc. Nu mai visez. Nu mai scriu. Nu mai mananc. Nu pot nici macar sa mai plang.
   Nu stiu ce se intampla cu mine.
   E o zi oribila si tot ce fac e sa privesc tavanul. Stau si privesc tavanul si ma intreb ce caut aici - in viata asta, in corpul asta, printre oamenii astia.. sunt doar un suflet pierdut.
   Am nevoie de o pauza.
   Am nevoie sa renunt pentru o perioada la blog. La tigari. La alcool. La mine - asa cum ma stiam.

   Imi pare rau.

   Ma duc sa o "caut" pe Anemona.

vineri, 4 ianuarie 2013

Fa-mi o poza!


    - Te rog, fa-mi o poza!
    - De ce?
    - Pentru ca o sa imi fie dor de mine.
    - Te poti uita in oglinda.
    - Nu! O sa ma apuce dorul de momentul asta, de cum sunt acum.. o sa regret clipa asta.
    - Roaga pe altcineva sa iti faca poza. Am treaba.
    - Nu pot.
    - De ce?
    - Nimeni nu ma mai vede ca tine. Nu o sa reuseasca nimeni sa faca poza asa cum o vei face tu.
    - De ce nu ma pui sa te desenez?
    - Inca ma mint ca o poza poate face oricine.
    - Trebuie sa stii ce buton sa apesi..
    - Pot invata pe oricine sa faca o poza.
    - Si totusi, nu vrei asta.
    - Nu.
    - De ce?
    - Pur si simplu. Hai, nu vrei sa imi faci odata poza aia?..

miercuri, 2 ianuarie 2013

Parfumierul



     Intrase in camera intunecata cu un scop bine conturat, dar pe care il uitase de indata ce simti mirosul de ranced, aparent imposibil de suportat. Tusi usor si isi apasa pasii pe treptele inguste, reusind sa le coboare cu o gratie de care nici macar nu era constienta. Bajbai prin intuneric cautand un intrerupator pe care il gasi imediat. "Am mai fost aici?" se intreba ea atunci, dar ideea i se stinse intr-un murmur de uimire atunci cand observa tabloul dezolant care abia incepea sa se contureze in fata privirii ei albastre.
    Podeaua era plina de foi mototolite si ingalbenite de trecerea timpului, toate pline de un altfel de scris. Pe o masuta scunda zaceau imprastiate zeci de sticle de parfum. Unele erau aproape goale, altele pareau sigilate. Praful se depusese in straturi groase de amintire pe unele recipiente, dar altele aratau de parca ar fi fost curatate cu cateva ore in urma. Unele erau rasturnate, altele abia se sprijineau de celelalte sticlute. Existau si recipiente care erau grupate, dar si sticle care erau puse la o distanta considerabila de celelalte chiar daca pe masa nu era foarte mult loc liber. Modul in care proprietarul le asezase parea unul haotic, iar ea se intreba cateva clipe daca poate exista ordine in haos.
     Fata isi musca buza de jos si ridica privirea. Tavanul inalt era plin de panze pe paianjen care reusea sa creeze un labirint al uitarii. Isi cobora pleoapele urmand drumul parcurs de niste tevi aproape imposibil de observat, un drum ce parea ca porneste de oriunde si nu se termina nicaieri. Abia atunci isi dadu seama ca in fata ei trona impunatoare o biblioteca constuita din lemn masiv, acoperita cu acelasi praf aromat cu uitare. In loc de carti pe rafturile bibliotecii se aflau alte sticle de parfum, toate deosebite si nici una parea ca nu seamana cu alta. Lumina plapada a becului mangaia recipientele frangandu-se in mii de raze multicolore. Ea contunua sa admire spectacolul dulce-amar ce ii dadea un sentiment de siguranta, emotie imposibil de explicat.
     Nu observase perechea de ochi caprui si banali ce o priveau din spatele unor sticle de parfum. Oameni cu ochi ca ai lui erau cu milioanele, dar cineva care sa o poata privi ca el nu mai exista nicaieri in acel Univers. Privirea lui era incarcata de emotii contradictorii, sentimente pe care nu le mai simtise niciodata se zbateau inaunturul lui aidoma unor serpi ucigasi iar lui ii era teama ca pentru un astfel de venin nu ar fi gasit niciodata un antidot. 
    Pentru o clipa si-ar fi dorit sa poata sa o dea afara, sa o sperie la fel cum facuse cu majoritatea oamenilor care ajunsesera din greseala in camera lui modesta. Nu accepta ca nimeni care ajungea aici din greseala sa ii invadeze spatiul personal, dar ea cu siguranta nu era la fel ca toti ceilalti. O privea in continuare cum admira spectacolul mut de lumini, fascinata fiind de o taina ce ii era imposibil de inteles. Inca nu stia ce il tintuieste in loc si il face sa isi simta picioarele ca de plumb, blocandu-i orice tentativa de a face vreun gest care ar putea-o sa o apropie sau sa o indeparteze, oricare din aceste doua variante. 
     Ea intinse mana atingand o sticla de parfum ce se afla chiar pe raftul din fata ei. Suprafata rece ii trimise in corp zeci de fiori, un amestec de teama, dorinta si ceva nedefinit. Isi retrase mana brusc, speriata, miscarea brusca facand sticla sa vibreze in miscari neasteptate. Parea un dans haotic al carui final era inevitabil: sticla se prabusi pe podea frangandu-se in zeci de cioburi, iar zgomotul straniu pe care il produse ii facu pe amandoi sa tresara. Lichidul rozaliu se prelinse in finii fine pe podea si imbiba foile galbui. Un miros dulceag umplu toata incaperea.
     El iesi din ascunzatoare cu mainile intinse, alergand spre sticla de parfum care se sparsese. Intr-o clipa uitase de fata si de efectul pe care ea il avea asupra lui, de toate intrebarile pe care privirea ei oceanica i le inspira. Acum conta doar munca lui, nimic altceva.
     Aparitia brusca a baiatului o sperie groaznic. Ea se dadu cativa pasi mai in spate si se ghemui intr-un colt al camerei, speriata. Isi lasa trupul sa curga de-a lungul peretelui intr-o miscare aproape necontrolata si se trezi cu spatele sprijinit de suprafata plata. Ochii i se umezira involuntar iar mainile incepura sa ii joace in spasme imposibil de controlat. Continua sa il priveasca fix, cu inima continuand sa ii bata intr-un ritm anormal de rapid. Nu avea de unde sa stie, dar felul in care ea il privea era identic cu modul in care o privise si el din spatele sticlelor de parfum. Isi stranse in pumni rochita scurta de in, jucandu-se nervos cu materialul moale care se incapatana sa revina la forma initiala chiar si dupa ce era frant in palmele ei moi.
     El stranse cu atentie cioburile, pana cand isi dadu seama ca munca lui este absurd de zadarnica. Rasturna gramada de cioburi inapoi pe podea si gandurile i se indreptara din nou la ea. Se ridica in picioare si cerceta cu privirea fiecare colt al incaperii, parca temandu-se ca ea sa nu fi plecat, dar fata il privea in continuare fix din coltul in care se ghemuise.
     - Imi pare rau, sopti ea lasandu-si privirea in pamant.
     Acum, ca el era atat de aproape de ea si deabia o observase ii parea imposibil sa il priveasca. Se multumea doar sa ii simta prezenta, parca spernad ca ceva se va intampla, nici ea nu stia ce.
    - Nu trebuia sa faci asta, ii raspunse el calm.
    Baiatul privi in gol gandindu-se ca daca altcineva i-ar fi spart sticla de parfum - oricine altcineva - s-ar fi enervat ingrozitor. In mod ciudat, acum era insa cuprins doar de tristete, gandindu-se cum consecintele gestului ei nesabuit urmau sa isi faca simtita prezenta. Fata nu era constienta de aceste urmari si inca suradea, privind podeaua si strangandu-si in pumni rochita de in.
     - Ce cauti aici? o intreba el aparent indiferent.
     - Nimic.
     - "Nimic" nu poate fi un raspuns. Toate actiunile noastre au un sens, un scop, o esenta.. intelegi?
     Fata isi ridica ochii din podea si il privi. Albastrul privirii ei se impleti cu noaptea din ochii lui, dandu-le amandurora un sentiment straniu pe care nici unul dintre ei nu era pregatit sa il recunoasca sau sa il accepte. Schimbul de priviri dura doar o clipa si apoi fiecare se uita in alta parte, dar in sufletul amandurora se imprimase dorinta ca acea clipa sa fie prelungita la infinit, dorinta aproape imposibil de controlat.
     - Atunci nu stiu ce caut, spuse ea simtind cum vocea ei capata o alta tonalitate, influentata fiind de emotia pe care incepea sa o simta.
     - Sunt atat de multe parfumerii..
     - .. dar pasii m-au adus aici, nu? completa ea.
     El o privi socat, intrebandu-se daca ea poate citi ganduri sau reuseste doar sa vada lucruri pe care altii nu le vad. Era imposibil, si totusi..
    - Simt ca am mai fost aici, spuse ea imprastiindu-i pulberea gandurilor.
    - Dar.. cand?
    - Intr-o alta viata. Sau intr-un vis poate. Daca visez chiar acum?
    - Daca visezi avem acelasi vis amandoi.
    Baiatul se aseza langa ea, dorind sa ii evite privirea, dar inconstient cautandu-i caldura trupului.
    - Vrei sa te ajut sa iti dai seama ce cauti?
    Fata isi inclina capul, aprobator. In miscare, lumina se juca printre buclele ei satene la fel cum facea cu sticlele de parfum. Parfumierul observa socat acest amanunt. "Imposibil" isi spuse el.
     - Cauti un parfum. Toti cauta un parfum, o lamuri el.
     "Te caut pe tine" ii veni ei sa rosteasca, dar isi alunga rapid acest gand. Obrajii ii devenira de indata trandafirii, rusinata fiind de emotia care o cuprindea incet dar tot mai sigur. "Poate ii este cald" gandi el cand observa ca fata a rosit.
     - Caut un parfum, hmm.. poate ai dreptate, minti ea.
     - Eu nu fac parfumuri.
     Baiatul se ridica de pe jos. Ea incepu sa rada, sunetele pe care reusise sa le scoata vrand sa para ironice. "E ca toti ceilalti" isi spuse el atunci, dezamagit.
     - Cum poti sa ma minti ca nu faci parfumuri, cand ai camera plina de asa ceva? Se vede foarte clar ca esti parfumier, ce naiba!
     El o privi dezamagit.
     - Eu nu creez parfumuri, eu creez senzatii, uneori chiar si sentimente.
     - Nu inteleg.
     - Apropie-te!
     Fata se sprijini de perete si se ridica de pe jos cu dificultate. Isi simtea picioarele amortite si parea ca mii de ace ii strapund pielea cu fiecare pas pe care il facea, dar in ciuda acestei senzatii neplacute inainta pana cand ajunse langa el. Baiatul alese o sticla oarecare de pe un raft al bibliotecii si ii deschise capacul din sticla bruna, inchisa la culoare. Ii intinse recipientul fetei iar ea il mirosi nerabdatoare. Indata isi simti inima cuprinsa de tristete, ochii umezi iar mii de ganduri contradictorii ii inundara intreaga fiinta.
     - Ce sentiment este acesta? il intreba ea deziluzionata.
     - Nu il recunosti?
     - Hmm.. tristete?
     - Singuratate mai exact.
    Zambira amandoi.
    - Cum reusesti? il intreba fata.
    Baiatul isi scutura bratul, aratand spre toate foile de hartie ce pareau ca tapeteaza podeaua. 
    - Ascult cat mai multe pareri despre acea senzatie, pana cand imi dau seama de ingrendiente. Dupa incerc sa ghicesc proportiile exacte.
    - Sa le ghicesti? intreba ea curioasa.
    - Da.. bineinteles. Sa stii ca asta ia destul de mult timp, si este cea mai dificila parte.
    - Si cum iti dai seama cand le-ai ghicit? Cum iti dai seama ca parfumul este bun?
    Baiatul rase.
    - Ma duc intr-un loc aglomerat si pur si simplu pulverizez o cantitate suficienta de parfum. E amuzant cand vezi toti oamenii ca incep sa zambeasca ca niste copii sau ca incep sa planga, ca devin deprimati, melancolici sau prietenosi. Nu pot testa parfumurile pe mine, pentru ca lucrez cu esentele din care sunt facute in fiecare zi. Sunt imun.. Dar nu regret ca doar asa pot afla daca parfumul functioneaza. E dragut sa te joci cu sentimentele lor. 
    - Hmm..
    "Asa te joci si cu mine, nu?" il intreba ea in gand, enervandu-se cand ii observa zambetul care inca ii era prezent pe chip. 
     - Ai putea sa imi vinzi si mie unul dintre parfumuri? il intreba ea.
     Intrebarea parea ironica si nepotrivita, dar el nu paru deloc deranjat.
     - Ce parfum ai vrea sa iti vand? o intreba parfumierul.
     - Fericirea..
     Baiatul incepu sa rada. "Asta isi bate joc de mine" gandi ea.
     - Ce am zis atat de amuzant?
     - Fericirea nu este un parfum, ii raspunse el printre hohote.
     - Dar ce este?
     - Fericirea este o rasplata.
     - Eu cred ca fericirea poate fi si un parfum, o esenta. Poate ca nu ai reusit sa creezi tu acest parfum.
     Zambetul ei superior ii pieri de pe chip atunci cand il vazu. El ramasese socat si o privea fara sa mai fie capabil sa spuna ceva.
      - Imi.. imi pare rau, sopti ea cu ochii in pamant.
     El nu mai raspunse nimic. Privea golul din fata lui imaginandu-si ca isi priveste propriul suflet si nu gasea nici o deosebire. La fel de putin luminat, la fel de frig. Ii parea rau ca a lasat-o sa ii invadeze spatiul personal, regreta ca prezenta ei il tulburase atat de mult. Inca mai spera ca ea sa nu il vada asa cum era defapt, ii era teama ca nu ar fi putut suporta gandul ca ea a respins doar o iluzie.
     - De ce nu spui nimic? il intreba ea.
     - Alerg printre ganduri, raspunse el mecanic.
     Fata il privi uimita. Se intreba atunci pentru prima data ce fel de parfum era in sticla care se sparsese din cauza ei, si toate variantele de raspuns care ii trecura prin minte o ingrozira. Incepu sa isi adune curajul necesar sa ii puna intrebarea care o chinuia.
     - Ce parfum era in sticla pe care am spart-o? il intreba ea pe un ton indiferent.
     - Hmm..
     Simti ca nu se mai poate controla cand il vazu ganditor, aparent nepasator.
     - Esti un nenorocit. M-ai lasat sa vars Dragostea pe jos.
     Baiatul o privi mut de uimire.
     - Eu nu am un astfel de parfum..
     - Dar atunci de ce simt ca m-am indragostit de tine? il intreba ea.
     Parfumierul o privi trist. Si-ar fi dorit sa o creada, dar nu reusea.
     - Ai varsat pe jos Mila. Dragostea nu se naste din mila, sopti el.
     - Dragostea se naste din orice.
     - Poate..
     - Da-mi doar o sansa.
     - O sansa sa ce?
     - O sansa sa iti dovedesc ca fericirea si dragostea pot fi parfumuri.
     Parfumierul ii zambi in timp ce ea se apropia periculos de mult de el. Il apuca inca tremurand de mana si isi lipi buzele de catifeaua obrazului lui. El inchise ochii dorindu-si sa creada ca inceputul acestei povesti nu era unul iluzoriu, ca fata nu era sub influenta parfumului, dar se mintea chiar si fara sa vrea.
      - Te rog, doar du-te acasa in seara asta, ii spuse el.
      - Dar..
      - Daca tii la mine o sa ma asculti.
      Fata ofta si se desprinse din inceputul de imbratisare zambind incurcata. Il saluta printr-o miscare a capului si iesi din incaperea intunecoasa inca bulversata. Baiatul ofta si se aseza inapoi pe podea. Inchise ochii, zambind. Regreta ca a lasat-o sa plece, dar isi spuse ca a facut ceea ce trebuia. Daca sentimentele ei erau sincere, avea sa se intoarca la el a doua zi cand efectul parfumului disparea. Pana atunci nu putea decat sa se scufunde intr-o dulce asteptare.

marți, 1 ianuarie 2013

Vointa


     Aveam nevoie sa fumez sau probabil e doar o scuza patetica pentru acest gest. Probabil am esuat pentru ca m-am dus acolo spunandu-mi ca nu am cum sa reusesc. Stupida greseala..
     Ma consolez cu gandul ca nu am baut atat de mult. Nu am fost eu "atractia serii" si am incercat sa ma feresc de orice gest penibil sau care nu ma reprezenta.
     Ceva ciudat mi s-a intamplat totusi. Am avut unele momente cand am simtit nevoia sa fiu singura. Crezusem ca am ingropat in mine amintirile de acum un an, dar ele revin sub forma unor impulsuri de moment   care ma fac nefericita. Trebuie cumva sa transform aceste scapari in amintiri despre care voi putea povesti candva cu zambetul pe buze. Nu este imposibil, am vazut destul de multi oameni care au reusit asta.. poate ca trebuie doar putina vointa. Poate Sunt convinsa ca am in mine puterea necesara.

    Blogul asta o sa se schimbe. Trebuie sa se schimbe. Ma tot uit si vad doar postari deprimante, si nici macar nu stiu ce naiba am.. poate ar trebui sa invat sa scriu despre altceva sau macar sa scriu altfel. Habar nu am. O sa ma gandesc la asta.. 

    Azi m-am uitat in oglinda si nu am stiut cine sunt.