vineri, 28 iunie 2013

Ieri. Azi. Maine.


     Eu probabil te iubesc, dar tu nu ai timp sa astepti. Ti-as putea demonstra totul in timp, dar tu vrei sa simti asta acum. De ce ar trebui sa fie atat de importante cuvintele astea doua? Probabil te dezamagesc pentru ca am pus intrebarea asta, stii ca scriu, ca e una din pasiunile si obsesiile mele cele mai intens conturate, cuvintele sunt ustensilele mele si le iubesc.. dar nu intelegi de ce nu dau nici macar doi bani pe cuvintele astea doua, nu?
     Toate iubirile mele au fost bolnave. La inceput simptomele nu prevesteau ce o sa se intample. Putina euforie, un vis de care te lasi purtat, agonie, extaz, realitate, durere, dezamagire, umilinta din prea multa dragoste.. Le-am trait pe toate, le-am trait cu o intensitate ireal de umana, cu o sensibilitate mult prea puternica..
     In mintea mea, iubirea nu poate fi decat la timpul trecut. Mereu apreciez ceea ce am dupa ce pierd. Pentru tine, iubirea inseamna viitor. Te gandesti la facultate, colegi, anturaje noi, situatii noi.. eu nu ma pot gandi decat la trecut, la propriile greseli si alte experiente.. am senzatia ca suntem prea ocupati pentru a putea trai in prezent, dar candva o sa reusim. Nu stiu daca asta este o poveste de dragoste, dar sunt sigura ca este o poveste despre dragoste..
     Sunt momente cand esti langa mine si simt ca timpul ingheata. Azi, ieri, maine, chiar si infinitul.. toate cuvintele astea isi pierd sensul. Efectul asta nu l-a avut nimeni asupra mea - niciodata. Imi place sa imi petrec timpul cu tine si nu stiu ce am facut ca sa te merit. Sper ca nu vei citi postarea asta niciodata.

       Anemona.

marți, 25 iunie 2013

Sacrificii


     Ma intreb cati dintre noi am fi in stare sa facem orice pentru ceva la care visam de mult prea mult timp.
     Cred ca cele mai dulci reusite sunt acelea muncite, pe care le-ai vizualizat mereu in minte inainte sa adormi, care ti-au bantuit constiinta.. da, acele lucruri pe care ti le-ai dorit cu adevarat. Cred ca ti s-a intamplat ca macar odata sa iti transformi in realitate o dorinta aparent imposibila. Imi place sa cred ca toti avem norocul asta. Nu e asa ca te-ai simtit extraordinar?
     Zilele astea am ignorat cu desavarsire ca reusitele care nu cer sacrificii nu sunt atat de importante. Cand esti nevoit sa sacrifici ceva, incerci sa cantaresti toate optiunile, si pana la urma ajungi sa iti dai seama ce vrei. Am primit mai multe lucruri extraordinare fara sa le cer, si din cauza asta nu le pot aprecia la adevarata valoare. Mi-as fi dorit sa lupt, sa fiu eu cea care le obtine..
     Cred ca sunt una din singurele persoane care isi doreste sa fie obligata sa faca sacrificii si alegeri. Problema mea este ca nu pot niciodata ajunge la o concluzie decat daca sunt pusa in fata faptului implinit. Sunt zapacita si dezordonata in idei.. dar macar am reusit sa imi pastrez intacte valorile.
     Azi sunt ca un soldat ce spera ca va urma curand o batalie..
   
       A.

luni, 24 iunie 2013

Iubesc ploaia


    Am vazut oameni fascinati de luna, oameni care petrec ore numai privind-o si incercand sa ii dezlege tainele mute. Am vazut oameni fascinati de mare, de rasarit, oameni fascinati de alti oameni (ah, asta e cea mai rea dintre toate!), oameni fascinati de sentimente, fascinati de propria persoana.. eu nu ma regasesc in lista asta (momentan).
    Ma fascineaza ploaia. Atunci cand ploua abandonez orice activitate. Imi fac rapid o ceasca de cafea cu lapte, deschid repede geamul si imi aprind tigara mentolata, multumindu-ma doar sa ascult. Ploaia este singura pe care reusesc sa o ascult pana la capat, este acel ceva care niciodata nu o sa ma plictiseasca sau o sa ma faca sa o detest. Ploaia face parte din ritualul meu, face parte din mine.. este singura careia i-am permis si careia ii voi permite acest lucru.
    Ploaia ma inspira. Cand ploua imi vin cele mai geniale idei. Din ploaie s-au nascut toate personajele mele, toate legendele, fanteziile, povestile.. Ploaia este micutul meu secret.
    Iubesc ploaia si cred ca noi - oamenii - nu reusim sa o apreciem asa cum trebuie. Mi-as dori ca atunci cand ploua sa ne dam toti mastile jos, sa inspiram adanc si sa prindem curaj sa fim noi insine..
   
     Anemona.

sâmbătă, 22 iunie 2013

Sunt fericita :)


     Nu avem nimic. Pana la urma pierdem tot, chiar si ceea ce credeam ca va fi al nostru pentru todeauna.
     Nimeni nu este al nostru cu adevarat. Nu ne apartine nimic (cu o singura exceptie). Avem doar ziua de astazi, hainele de pe noi si un bagaj infinit de amintiri si sentimente. Trebuie sa invatam sa traim clipa, doar ea este a nostra. Timpul este limitat si mult prea scurt. Nu avem timp sa stingem vise, sa risipim dorinte in zadar..
     De ce sa traiesc in amintiri, in trecut, de ce sa traiesc prin cineva? Nu am decat o sansa sa fiu cum imi doresc. Viata imi e ca o clepsidra, iar nisipul din ea se scurge necontenit. Eu sunt doar un fragment translucid, un tub pe care nisipul il mangaie pret de o clipa..
     Imi strang cu mainile tremurande tigara si zambesc. Pentru prima data am inteles. Asta e prima zi cand nu imi mai doresc sa stiu ce o sa se intample in viitor, cand nu imi mai pasa de trecut.. doar prezentul conteaza. Azi, acum, in aceasta clipa - am tot ce mi-as putea dori. Am toate motivele sa fiu fericita. Ce ma mai poate opri? :)

       Anemona.

joi, 20 iunie 2013

Ce vede cand se uita la mine..


      Stiu ca ne certam. Ca de obicei. Mereu facem asta.
      L-am intrebat ce vede. Ce naiba vede cand se uita la mine. A zambit si a plecat din camera. S-a intors cu o cutiuta veche, argintie. L-am privit surprinsa, dar el mi-a facut semn sa o deschid. Nu trebuia sa il ascult. De ce naiba l-am ascultat?..
      Inauntru era o oglinda. M-am strambat cand mi-am vazut reflexia. Intelesesem la ce se refera, dar m-am prefacut nestiutoare. Am vrut ca gandurile mele sa prinda conturul vocii lui, si au prins.. cand i-am pus din nou aceeasi intrebare.
      - Vad doar o fata prea speriata ca sa traiasca asa cum isi doreste. Asta vezi si tu, nu e asa?!
      Nu i-am mai spus nimic. Mi-am luat poseta si am plecat acasa. Inca sper ca secventa asta sa fie doar un fragment dintr-un film prost.. oare toata lumea poate simti cat imi este de frica?

      A.

marți, 18 iunie 2013

Vreau sa fiu singura


     Vreau sa fiu singura. Vreau sa ma simt cu adevarat singura.
     Vreau ca vara asta sa dispar pur si simplu. Sa nu mai stie nimeni nimic de mine. Sa nu se intrebe nimeni cum o mai duc. Sa se comporte ca si cum nu as fi existat niciodata.
     Vreau sa ma intorc in toamna, vreau sa fiu o noua persoana. Vreau sa nu mai plang acum.
     Vreau sa nu mai am sufletul transparent. Vreau sa invat sa nu imi mai pese.
     Trebuie sa caut un loc in care sa dispar. Un loc in care sa ma pierd pe mine. Peretii astia sunt prea ingusti. Aerul parca prea fierbine. Ma apasa intreaga atmosfera. Oricat as incerca sa ma camuflez, esuez. Nu apartin acestui loc. Nu imi apartin nici macar mie.
     Tot ce scriu sunt baliverne. Fiecare cuvant este tastat cu mainile tremurand de frustrare. As putea sa fac ceva, dar nu o fac. Mi-e teama. Mi-e teama sa nu imi irosesc si ultima sansa in zadar..
      Nici macar eu nu ma mai suport.

       A.

luni, 17 iunie 2013

Revelatie..


    M-am trezit plangand. Nu mi s-a mai intamplat de mult asa ceva.
    Ma simteam blocata in mine, prizoniera a propriilor dorinte si vicii. Era un fel de cutie invizibila si conditia sa evadez era sa reusesc sa ma accept asa cum sunt. Nu am reusit.
    Ma zbateam fara sens intrebandu-ma cat o sa mai dureze cosmarul asta. Am vrut sa il imbratisez, dar ne desparteau ceva km si probabil un refuz. Am vrut sa il sun, dar de ce sa apelez un numar la care sa nu raspunda nimeni?! Am vrut sa ii spun ce simt, dar am facut deja asta.. si nu a contat pentru el.
    Dupa mi-am amintit de el. Alt el. Puteam sa il sun, dar stiu ca pentru el voi fi mereu a doua varianta. Oare conteaza? Chestia asta e cam reciproca. Uneori trebuie sa ne multumim cu ceea ce avem. Suntem oameni, eternitatea nu este pentru noi si nu avem timp sa asteptam, nu avem timp nici macar sa ne dam seama de ceea ce vrem cu adevarat. Si in plus.. nu e vina mea ca sunt incapabila de orice sentiment (cred). Mi-am invatat lectia: oamenii care nu simt nu sufera. Ma feresc de sentimente si imi jur ca nu o sa apartin niciodata nimanui. Asta este mecanismul meu de autoaparare.
     Mi-am dat seama ca pe oricine as avea alaturi, tot inchisa in propria fiinta voi ramane. Inchisoarea asta pare o cutie cu pereti opaci si are loc doar pentru o singura persoana. L-as ruga doar sa nu imi ceara prea mult, ma vede cat sunt de incapabila si speriata ..

      Anemona.

vineri, 14 iunie 2013

Putin din ce ma framanta..


     Candva imi vei multumi. Candva iti vei da seama ca am dreptate.
     Ma simt nedemna. Poate suna stupid, dar chiar asa ma simt. In ultima luna mi s-au intamplat multe lucruri frumoase, lucruri pe care nu le merit. Oare te pot pune si pe tine pe lista?..
     Eu fac parte dintre acele persoane obsedate dupa control. Decat sa vad pe altcineva cum imi distruge fericirea, mai bine o distrug eu acum - singura. Daca stim cum va fi finalul, de ce sa mai conteze cum ajung in acel punct?
     Pot sa fug acum. O sa fie usor. Mereu am facut asta - ma retrag inainte sa ma implic prea mult.
     Prefer sa sufar din cauza mea decat sa sufar pentru persoane care nu merita asta. Poate gandurile mele sunt macabre si irealiste, dar chiar nu imi pasa. Felul meu de a fi nu m-a dus niciodata nicaieri, dar macar m-a ajutat sa supravietuiesc intr-o lume care nu mi-a apartinut niciodata..

      A.

miercuri, 12 iunie 2013

Fobii


    Imi este frica de mult prea multe lucruri.
    Imi este frica de sangele altora. Cu mine nu am nici o problema, dar mereu cand vad ranile oamenilor le asociez aproape inconstient cu suferinta si imi e greu sa suport senzatiile care ma cuprind.. imi simt corpul moale, ma albesc si incep sa tremur. Sunt sensibila la durerile altora si aproape imuna la propriile dureri.
    Imi este frica de tot ce pocneste (inclusiv baloane sau bombe atomice, oricat de stupid ar suna). Teama asta porneste din faptul ca situatiile pe care nu le pot controla imi provoaca reactii neastepate, de fiecare data diferite.
    Imi este frica de oameni si de parerile sau asteptarile lor. Nu imi place sa dezamagesc, dar nu imi place nici sa ma prefac ca totul este bine cand ceva in mine se naruie. Nu suport ca oamenii sa rada de mine, am o gramada de complexe si o mentalitate de care nu am reusit sa scap niciodata (poate pentru ca nu m-am straduit suficient).
    Mi-e teama de inaltime. Mereu am senzatia ca o sa ma prabusesc, ca e doar o chestiune de timp pana cand o sa devin una cu pamantul, frangand si ultima farama de umanitate din mine.
    Imi este teribil de frica de paianjeni. Nu o sa spun de ce, dar este una din temerile cele mai mari pe care le am. Am amintiri foarte neplacute cand ma gandesc la asta, si azi am mai conturat una.
    Imi este frica de multe lucruri.. dar cel mai tare imi este groaza de el si de ce reuseste sa faca din mine.

     Anemona.

marți, 11 iunie 2013

Am incercat sa scriu altfel..


      Am scris cam 3 pagini si am sters tot. Era o poveste penibil de fericita. Nu pot sa postez asa ceva. Pur si simplu nu pot. Suna atat de fals, atat de exagerat, in mod straniu nu ma regasesc in scrierile mele.
      De ce ma simt asa ciudata?
      Am mai intalnit doar o persoana ca mine si mi-a devenit cea mai buna prietena. Restul ori sunt realisti, ori mult prea pozitivi, rai sau indiferenti.. Ma simt ciudata in comparatie cu ei. Simt ca imi lipseste ceva, si nu imi dau seama ce anume. Ma consum incercand sa imit un tipar care pur si simplu nu mi se potriveste.
      Eu ma simt bine cu mine. Sunt un om care isi cunoaste limitele si nu are curajul sa le depaseasca. Sunt un om care stie sa fie prieten, un om visator care inca mai crede ca totul are un scop. Sunt un om fara vointa, suspicios si foarte usor de speriat.
      Daca as incerca sa ma schimb pentru cineva, ar fi pentru ei (toti care m-au conoscut vreodata). Si am incercat, dar am observat ca cine tine la mine cu adevarat ma accepta asa cum sunt si incearca sa ma indrume tinand cont si de personalitatea mea, nu imi lasa mesaje anonime pe blog incercand sa ma oblige sa impiedic inevitabilul.
     De ce oamenii nu imi pot spune ce gandesc in fata, fara sa isi ascunda identitatea si sa se comporte cu mine la fel cum se comporta cu un copil prost care nu poate si nu stie ce vrea?
     Cel mai tare ma doare ca stiu raspunsul la intrebarile astea. Daca le-as sti identitatea, mi-e teama ca as reusi sa ii conving sa ma lase sa traiesc in intuneric. E de apreciat totusi ca incearca.. uneori pot fi atat de incapatanata!

     Anemona.

sâmbătă, 8 iunie 2013

Joc - 10 cuvinte


   Te-as ruga sa aduci o foaie si un pix, dar suna mult prea clasic..
   Vreau sa te cunosc. Nu ma intereseaza daca esti ca mine sau esti diferit, daca esti fata sau baiat, daca ai suflet sau nu.. eu nu o sa judec. Nu am nici un drept, si cu siguranta nici tu nu ai chef de asa ceva.
    Eu vreau sa te cunosc pur si simplu. Vreau sa cunosc cat mai multi oameni, dar in special vreau sa te cunosc pe tine. Sper ca ai suficienta incredere.
    Nu o sa iti cer sa faci o compunere cu titlul "Cine sunt eu?" ... nu mai suntem clasa a III-a. Nu o sa iti cer sa imi spui un secret, sa imi dezvalui tot trecutul tau sau fiecare gand.. eu o sa iti cer doar 10 cuvinte. Abstractizeaza cat poti de mult, transforma-ti fiinta intr-un mister pe care sa mi-l descoperi dar sa nu mi-l explici niciodata..
    Scrie cele mai importante 10 cuvinte din viata ta, cuvintele fara de care nu ai putea sa iti descrii trairile, cuvintele esentiale .. Atentie! Ai voie sa folosesti maxim 2 nume, nu mai mult (as fi dezamagita sa iti folosesti propriul nume, totusi..).
    O sa incep eu: albastru (pentru ca imi aminteste de el), Bianca (cea mai buna prietena), lumina (cand spun acest cuvant ma gandesc la speranta, soare, caldura sufleteasca), racoare, inimi, ganduri, visare, aglomeratie, sentimente, nonsens (nu o sa le descifrez pe toate..).

   Sunt curioasa sa citesc cele 10 cuvinte ale voastre (fara explicatii!). Sunt curioasa cat din mine se regaseste in voi, sau cat din voi se regaseste in mine. Sunt curioasa..

     Anemona.

vineri, 7 iunie 2013

Te rog cenzureaza-ma!


   Sunt o carte scrisa de o persoana mult prea pesimista. Paginile mele sunt pline de cuvinte indurerate, mistere, personaje ciudate, nonsensuri.. Chiar nu vrei sa ma mai citeasca si alti oameni? Stiu ca ai toate motivele sa gandesti asa.
   Imi amintesc ca mi-ai rasfoit grabit cateva pagini, nici macar nu ai avut rabdare sa citesti toate randurile.. Te-ai enervat, ti-ai spus ca sunt prea triste, prea invechite, te-ai convins ca prin mine scrisul poate distruge.. ai rupt bucati din mine, te-ai gandit ca ar fi frumos sa ma arzi.. dar ce ai fi facut cu cenusa? Ai fi putut tu oare distruge si ramasitele acestui suflet?
   Cand te-ai plictisit de mine, m-ai abandonat pe o masuta de cafea, intr-o ceainarie pe care nu a mai vizitat-o nimeni de mult timp. De ce nu m-ai dus dus macar intr-o biblioteca, acolo unde este locul celor ca mine? Ti-a fost teama ca oamenii ma vor intelege cand ma vor citi, ca vor simti aceasta durere trista, sau ti-a fost teama ca o sa ma mai cunoasca cineva asa cum ai facut-o tu?
   Daca intr-o zi cineva va pasi aici - in cafeneaua asta, aducandu-si aminte ca obisnuia sa isi bea ceaiul de flori de nu-ma-uita doar in acest loc? Daca ma va gasi intamplator pe masa, ma va rasfoi si ma va intelege? O sa regreti atunci (oare) ca nu ai putut face asta?
   Iti spun eu ca persoana accea o sa vina. Nu stiu cat mai am de asteptat, dar sunt sigura ca o sa vina. Daca nu vrei sa ii dai ocazia sa ma cunoasca, poate ar trebui sa ma cenzurezi. Poate asta e solutia.. hai macar sa incercam! Te rog cenzureaza-ma!
   Cenzureaza-ma cu un zambet, cu un sarut, cu o imbratisare.. cenzureaza-ma si promit ca vei fi singurul care ma va (mai) citi vreodata!

      Anemona.

miercuri, 5 iunie 2013

Poveste in culori indoliate


    Era una din acele seri cand intunericul acoperise orasul ca un fel de mantie neagra al carei mister nimeni nu il putea deslusi. Nici o stea nu reusea sa licareasca dincolo de negura noptii, dar oamenilor nu parea sa le pese. Se plimbau grabiti sub lumina palida a felinarelor, cautand ceva ce nici macar nu constientizau ca au nevoie (poate un suflet?), strangandu-si grabiti mainile si uneori sarutand buze straine, dar cel mai adesea povestind intamplari imaginare pe care niciodata nu avusesera curaj sa le traiasca..
    Din spatele unor ferestre murdare el privea toti trecatorii grabiti ce inaintau prin fata casei. De fiecare data analiza alte chipuri, dar toate aveau aceeasi expresie plictisita. Chiar si sub lumina felinarelor, oamenii pareau tot niste umbre fara suflet. Peisajul din fata ferestrelor ii parea dezolant si lipsit de viata, se simtea tot mai trist si nu intelegea ce se intampla cu sufletul lui. Incepuse sa se simta cuprins de regrete, sesizand lipsuri in propria viata de care nu fusese niciodata constient. Trebuia sa alunge golul pe care il simtea in propria fiinta, trebuia sa il ignore, prefacandu-se ca nu a existat niciodata.. dar cum sa poti fugi de tine? Daca ar fi fost mai tanar probabil ar fi reusit, ar fi gasit cu siguranta o cale, dar asa..
    Timpul nu avusese rabdare. Anii trecusera de parca ar fi fost clipe, lasand urme adanci in suflet si riduri fine pe chip. Isi pierduse de mult timp dorinta de a trai, isi spulberase singur toate visele in cautarea perfectiunii pe care nu o gasise niciodata. Ii parea teribil de rau ca isi irosise viata, ca nu avusese timp sa aprecieze si sa recunoasca adevarata dragoste, ca doar supravietuise uitand sa traiasca..
    Niste batai in usa il facuse sa tresara, pierzandu-si propriile ganduri. Se ridica de pe scaun, facu cativa pasi si apuca cu putere manerul vechi, tragand hotarat. Se miscase mecanic, fara sa gandeasca. Usa se deschise cu un scartait infiorator, si atunci batranul realiza ca nu astepta defapt pe nimeni. Din prag il priveau doi ochi exagerat de mari, verzi. Barbatul avea impresia ca ciudata aratare zambeste, dar nu putea fi sigur din cauza intunericului. Un vesmant mai negru ca noaptea ii acoperea intreg trupul. El se dadu doi pasi inapoi ( nu stia de ce face asta), iar faptura intra in casa fara sa faca nici macar un zgomot. Vazandu-i chipul luminat de bec, batranul scoase un tipat. Aratarea avea pielea alba si stralucitoare ca fildesul, ochii ei sclipiri verzi si neobisnuite, gura curbata intr-o expresie crispata.. Arata ca un manechin lipsit de viata, fara nici un fel de expresie care sa tradeze macar o urma de emotie.
    - Nu ai de ce sa te sperii, ii sopti aratarea.
    Vocea ei avea un ton neutru. Indemnul ii paru atat de firesc, iar el se calma, spaima disparand la fel de repede cum se termina o ploaie de vara.
    - Cine esti? o intreba batranul curios.
    - Sunt Moartea..
    Barbatul zambi. O astepta de mult timp - mult prea mult.
   - Stiu ca ma astepti, ii spuse Moartea zambind.
   - De unde o stii, daca nu am spus-o?
   - Nu trebuie sa imi spui nimic, eu o simt.. iti simt frica cum se impleteste cu dorinta pentru necunoscut, curiozitatea bonlava.. iti simt regretele, iti pot contura amintirile..
   - Credeam ca astea sunt doar ale mele.
   - La ce te referi?
   Batranul zambi. Ea ii stia fiecare gand, dar tot nu il putea intelege.
   - Infernul din interiorul meu.. credeam ca imi apartine doar mie.
   - Poate in seara asta sufletul tau va avea un nou stapan..
   Batranul ofta resemnat si se aseza pe scaunul din fata ferestrei, privind spre oamenii care se multumeau doar sa supravietuiasca, uitand sa traiasca cu adevarat bucurandu-se de fiecare clipa. Moartea isi lua si ea un scaun din mijlocul camerei si il aseza intr-un colt mai retras, stand pe el si multumindu-se sa il priveasca fara sa scoata nici un fel de vorba. Parea ca ii intelege durerea si neputinta.
    - O sa ajung in rai, sau in iad? o intreba brusc batranul, spulberand linistea mormantala ce se asternuse in incapere.
    - Nu exista rai sau iad, raspunse Moartea calma.
   Batranul se ridica brusc de pe scaun, surprins. O privi cu ochii mari, plin de sclipiri uimite.
   - Dar ce se afla dupa ce murin? o intreba el cu vocea tremuranda.
   - Infernul sau paradisul..
   - Nu inteleg.
   - Iti voi lua sufletul si il voi transforma intr-un templu. Vei trai in tine o vesnicie..
   - Asta este destul de mult timp.
   Barbatul zambi. Stia ca nu era un om rau, dar nu era nici bun. Sufletul lui era ampretat cu regret. Urma sa se simta neputincios timp de o infinitate.
    - Ar trebui sa mergem, ii sopti el Mortii.
    - Nu ai nici macar o ultima dorinta? Toti cei care mor cersesc clipe, incearca sa traga cat mai mult de timp, au cerinte atat de ciudate.. tu pari calm, resemnat.
    - Nu as vrea sa imi implinesti nici o dorinta, si sunt prea batran sa cersesc clipe cand am risipit atat de multi ani. Eu am doar o intrebare la care nu reusesc sa gasesc un raspuns..
    - Ce intrebare?
    - Acesta este adevaratul tau chip?
   Moartea zambi.
    - Eu nu am chip. Asa ma vezi tu, pentru ca asa crezi tu ca arat. Doar inchide ochii.. si imagineaza-ti! Foloseste-ti mintea! Pot fi un cosmar sau pot fi cel mai frumos vis.. e doar alegerea ta!
    Batranul inchise ochii si gandul ii zbura involuntar la ea. Era o tanara blonda in a carei ochi se reflecta toata iubirea lui.. era marea lui dragoste, cea pe care niciodata nu o apreciase si de care fugise atunci cand simtise ca se putea indragosti. Si ce prost fusese! Era deja indragostit, o iubea si acum, dupa atatia zeci de ani in care nu avusese curajul sa o caute. Nici macar nu stia daca mai era in viata.
    Isi deschise ochii si o vazu in fata lui. Era mai frumoasa ca niciodata, imbracata cu camasa lui si radiind de fericire. O imbratisa fericit, chiar daca stia ca cea din fata lui este doar o iluzie.
    - Esti pregatit? il intreba Moartea zambind.
    Avea vocea ei. Batranul nu ii mai spuse nimic. O lua de mana si pasira amandoi spre usa. Pentru prima data, Moartea simtea ca nu urma sa fure un suflet, ci sa primeasca unul ce i se oferise de mult timp intr-o zi in care un om uitase sa mai traiasca si sa mai spere.

      "Si.. ce rost are sa traiesti daca nu te simti viu?"
                                      Napoleon. 

    Articol scris pentru Blog Power 68 dupa urmatoarea tema data de Dana Lalici:
    Cum ne petrecem sfarsitul de viata? Cum ne petrecem inceputul de moarte?
- Daca ati sti ca mai aveti o luna de trait, ce ati face in timpul ramas? 
 
 - Daca ati sti ca peste o luna de zile nu veti mai fi, si ati avea posibilitatea de a ascunde ati face-o? Ati spune cuiva? Ce inseamna sa mori frumos?
- Cand moare sufletul? In ultima clipa de viata, odata cu ultima rasuflare sau in clipa in care incepi sa numeri si sa bifezi rand pe rand, zilele ramase?

     Alte articole: O sa mor altadata,  Cand viata respira moarteLectie de viata, Am sa mor maine

duminică, 2 iunie 2013

Sah pe tabla destinului


      Suntem aceleasi piese de sah pe tabla infinita a destinului, dar cineva a hotarat sa schimbe regulile.
      Nu am inteles nici acum de ce nebunul se misca ca un simplu pion. Cine l-a invatat sa faca asta? Cred ca i-a ucis cineva si ultimul vis, pentru ca se vede ca este mai hotarat ca niciodata sa devina altcineva. Pacat, orice tabla de sah are nevoie de un nebun, pioni sunt atat de multi..
      Si de cand doi regi au nevoie sa mearga alaturi, cu mainile inlantuite atat de nefiresc? Oare prietenia nu tine cont de nici un fel de regula? Va rog, sa ii opreasca cineva! Spuneti-le ca doar unul din ei poate sa fie invingator. Cum adica ce inseamna invvingator intr-o prietenie? Hm.. pai asta este probabil un nonsens, dar nu a contat si nu o sa conteze vreodata. O sa iti uiti toate dilemele cand o sa ii vezi cum se lupta pentru putere.. ah, ce orgoliosi sunt regii! Da-le doar un pretext si vor isca o lupta, fara sa se gandeasca la consecinte.
     Si de ce sunt atat de multe regine pe tabla asta de sah? Ar fi minunat daca fiecare ar arata diferit, sau macar daca s-ar misca in alt mod, dar acum este o adevarata harababura! Eu nu mai inteleg nimic. Reginele se privesc cu invidie (sau cel putin asa imi pare mie), se imita una pe alta, se evita cu gratie.. imi explica cineva ce s-a intamplat? Cine a schimbat regulile?
     Incerc sa ignor tot ceea ce mi se pare ciudat dar nu pot. O gramada de piese vin spre mine, alearga, ma depasesc zambind rece si superior.. oare nu isi dau seama ca se indrepata in directia inversa? Sa ma intorc si sa alerg dupa ele, sa raman pe loc, sa inaintez in neant.. ce sa fac acum?
      E ciudat sa fii singurul pion care isi doreste sa joace sah dupa vechile reguli. Si cand ma gandesc ca m-as putea transforma oricand intr-o regina, daca mi-as dori cu adevarat..

     Anemona.

sâmbătă, 1 iunie 2013

Despre libertatea pe internet si anonimii enervanti


     Cand ai un blog, iti asumi anumite riscuri. Cu siguranta vor exista oameni care nu vor reusi sa citeasca printre randuri, care isi vor bate joc sau vor invata sa te urasca chiar daca nu te cunosc personal..
     Inainte de acest blog am avut destul de multe jurnale. Scriam de mica, dar scriam pentru mine. Nu stiu cum s-a nascut aceasta nevoie in mine, dar acum sunt sigura ca asta este cea mai veche dependenta a mea. Imi place la blogul meu ca aici pot fi cine sunt cu adevarat, fara sa imi pese de consecinte. Ma citesc multi, dar sunt multi si cei care inchid aceasta pagina si nu mai revin aici niciodata.
     Cine nu ma suporta este liber sa plece de pe aceasta pagina. Comentariile voastre de cele mai multe ori ma ajuta, dar acum ma fac doar sa ma simt deamagita si incapabila sa rezolv acest conflict. Va jigniti intre voi fara ca macar sa va cunoasteti, si eu nu stiu ce sa fac. Pot doar sa imi iau o punga de popcorn si sa ma uit la spectacol, si probabil asta o sa si fac. Diseara sunt plecata la o petrecere si o sa am grija sa ma simt bine si sa nu ma mai gandesc la ce se mai intampla pe aici.
     Tata obisnuia sa imi spuna ca "cel destept cedeaza primul". Persoanele inteligente nu continua un conflict care nu are rost si care nu duce nicaieri. Va rog sa luati in vedere acest aspect.

      Aparent indiferenta,
      Anemona.