joi, 30 mai 2013

Nu mai reusesc sa scriu..


    Nu inteleg ce se intampla cu mine.
    Postarile mele devin tot mai scurte si mai fara sens. Credeam ca imaginatia imi este nelimitata, dar am ajuns intr-un punct in care pur si simplu nu mai am idei, efectiv ma chinui sa scriu. Se intampla ceva cu mine si nu inteleg ce. Scrisul devine un fel de obligatie, uneori imi provoaca chiar sila.. eu chiar nu eram asa. Eu scriam pentru mine, nu pentru voi.
    Cu riscul sa ma repet, spun din nou ca nu pot sa mai scriu. Ma simt goala in interior, si nu o sa ma chinui sa gasesc cuvinte pentru a descrie aceasta stare. Nu merita.
    Poate ati trecut si voi prin asa ceva, sau poate nu. Nu stiu daca asta inseamna schimbare, dar e cam rau ce mi se intampla. Sunt destul de panicata, pentru ca mi-e teama sa nu fie sindromul paginii albe..

     Anemona.

miercuri, 29 mai 2013

Reteta nefericirii (*)


    Se ia un gram de suflet si se sfarama bucati,
    se sfarama cu chipul infiorat de un zambet sadic,
    neaparat exagerat de trist.
    Se infasoara pulberea obtinuta in foite
    murdare de ganduri nespuse si urme de ruj.
    Iti spun ca nu este necesar sa folosesti un filtru,
    dar amadoi stim ca tu nu poti suporta realitatea,
    mereu vei alege calea usoara,
    ocolind cu indemanare tot ce te-ar putea rani,
    fugind de adevar, chiar nu iti dai seama?..
    Iluziile dor.
    Crezi ca te droghezi cu fericire,
    dar aici e doar tutun ieftin cu gust mentolat,
    nimic special care ar putea sa te reprezinte.
    Fumeaza-ti visele si uita sa fii tu,
    arde-ti buzele incercand sa resuscitezi un vis
    ce nu a fost posibil niciodata,
    raspunde iubirii cu indiferenta
    si incearca mereu sa ii impresionezi 
    pe cei care te detesta.
    La sfarsit, in toata suferinta ta
    nu iti vei gasi calea spre fericire,
    dar vei sti macar ca (mai) ai o sansa
    daca o sa ai curajul sa fii tu.
    

marți, 28 mai 2013

Domino


    Viata noastra e ca un joc de domino: o mutare genereaza o alta si inainte sa iti dai seama cade totul in jur.
    Este posibil sa fim conectati, fara sa ne dam seama. Poate faptul ca ne pasa de ceilalti ne trage inapoi. Am observat ca oamenii egoisti sunt mult mai descurcareti, mai precisi in ganduri si miscari, ei stiu ce vor.. este halucinanta antiteza dintre mine si astfel de persoane.
    Probabil viata este ca un joc de noroc in care sansa si deciziile spontane conteaza mult prea mult. Oamenii nepasatori sunt piesele principale, dar mereu astea cad primele. Daca viata ar fi un joc de domino, as fi o piesa de pe la mijloc. Una care nu conteaza prea mult, dar cu siguranta una fara de care jocul nu ar mai exista. Imi place in acest joc faptul ca toate piesele sunt importante. Nu exista nici una inutila, toate reusesc sa creeze acel tablou dezolant cand totul se prabuseste, pentru ca nimeni nu va ramane in picioare cand jocul se va termina. Pana la urma cadem toti, ne distrugem si distrugem tot ce ne inconjoara doar de dragul jocului. Si te intreb acum : cum ai putea schimba ceva, cand regulile au fost deja stabilite?

      Anemona.
    

luni, 27 mai 2013

Nu am idee nici pentru titlu, ce naiba?!


  Eu sunt aici, cu capu-n nori,
  respirand aer cu gust de vis,
  imaginea ta imi da dulci fiori,
  dar o gonesc.. si pleaca,
              stingandu-se in abis.

     Nu imi ies rimele. Nu imi iese nimic. Gandurile sunt prea dezordonate, iar eu nu am energie sa ma adun. Ascult aceeasi melodie, o ascult la modul obsesiv, o cant (eu care stiu ca nu am voce si nu am mai simtit niciodata nevoia asta) si ma gandesc la tine. Implor in gand sa stii ce sa faci, implor sa nu ma crezi pe mine - o eu atat de nebuna si dezordonata in idei. Inca ma chinui sa ma conving ca asta nu e un sfarsit, ci doar un nou inceput putin mai dificil, dar probabil e doar o minciuna la fel ca celalalte cu care m-am obisnuit deja.
     As vrea sa spun ceva, as vrea sa scriu mai mult dar .. parca sufar de sindromul paginilor albe. Oricat as incerca sa ma concentrez, nu reusesc sa termin nimic din ce incep si nici macar sa scriu o pagina intreaga. Nu mai am rabdare, imi pierd concentrarea si.. pur si simplu uit sa fiu eu. Groaznica senzatie!


Dar daca nu-ti mai trebuie dragostea mea..
Daca nu mai ai ce sa faci cu ea.. N-o arunca asa
Mai bine aseaz-o undeva
Aseaz-o intr-un loc cu multa lume..pe o strada aglomerata
Sau intr-o sala de cinema
Poate o gaseste cineva si-are nevoie de ea...
Aseaz-o undeva, aseaz-o undeva ..daca nu-ti mai trebuie dragostea mea. 


   Uneori e bine sa vorbesti prin muzica, cand nu mai ai cuvinte.

   A.

duminică, 26 mai 2013

Experienta stupida

  
    Azi e ziua aia cand ma simt patetica fara un motiv anume.
    Am fumat pentru prima data in viata mea si altceva in afara de tutun, si gestul asta m-a facut sa trec printr-o explozie de sentimente pe care cu greu le-am controlat. Am trecut de la nepasare la tristete fara sa am macar un motiv. M-am facut de ras in fata colegilor (sau cel putin asa cred, prietena mea a reactionat mai urat) si ma simt mai umilita ca niciodata.
     Nu este vina anturajului, am vrut doar sa vad cat de jos pot ajunge. Si acum imi este teama, dar stiu macar ca ma voi opri la timp. Mi-am aruncat toate tigarile, jurnalele vechi si ibricul preferat (unul gigantic, hai sa fim seriosi - cine naiba bea aproape 1 litru de cafea pe zi?!). Am scapat de toate dependentele, de tot ce apartine acum unui trecut de care nu o sa vreau sa mai aud prea curand.
     Vreau sa devin persoana care vreau sa fiu. Si vreau asta acum.

     P.S: Daca am invatat ceva despre fericire, stiu sigur ca fericirea nu se gaseste niciodata in trecut sau in viitor, ci intodeauna in prezent. Poate nu stiu eu unde sa caut, sau poate nu sunt eu ceea ce ar trebui..

      A.
    

marți, 21 mai 2013

Ploua cu sentimente (*)


      Ploua cu sentimente.. nici macar nu am umbrela.
      Ma acopera doar camasa ta, 
      o bucata de carpa pe care mi-ai daruit-o intr-o seara
      mintindu-te ca ma protejezi.
      Apa imi imbraca trupul in infinite iluzii,
      si tu ma vezi asa cum m-ai dori,
      asa cum nu voi fi niciodata..
      Ploua, si noi - doi idioti,
      ne uitam unul la altul cu teama
      ca o sa incepem un joc
      in care nimeni nu stie regulile,
      in care amandoi o sa (ne) pierdem.
      Printr-o minune ma multumesc doar
      sa ascult sunetul respiratiei tale,
      abia ma pot abtine sa nu te imbratisez.
      Ploua cu sentimente..


     * incercare de poezie. Incercare!

 

luni, 20 mai 2013

Cautam fericirea in trecut


    Ne apropiem de dezumanizare intr-un ritm rapid, infernal. Nici nu ne dam seama..
    Nu suntem niciodata multumiti cu ceea ce avem. Cand ne simtim singuri, ne-am dori sa ne fie alaturi cineva care sa ne stranga in brate si sa ne iubeasca neconditionat. Cand gasim acea persoana, incepem sa tanjim dupa momentele de singuratate. Mereu pretindem ca vrem sa stim adevarul, ca putem sa ii facem fata.. dar de cate ori nu am inchis ochii dorindu-ne doar sa ascultam si sa credem niste minciuni dulci?
    Uneori ne dorim sa simtim haosul, sa gasim acel ceva care sa ne dea viata peste cap, alteori tanjim doar sa simtim linistea si siguranta unei vieti monotone. Uneori ne dorim sa zburam pana la nori, alteori vrem doar sa ramanem constanti unei singure stari linistite. Avem momente cand ne dorim prieteni, dar ne este teama sa ne deschidem in fata lor si increderea devine o problema.
    Cand afara este cald, ne-am dori sa ne plimbam prin ploaie. Cand ploua, preferam sa stam in casa si sa ne anulam toate planurile in favoarea unui film bun si a unei cani cu ciocolata calda. Cand este iarna, am dori sa simtim caldura verii. Cand este vara, avem momente cand ne este dor sa facem un om de zapada. 
    Cautam iubirea in orice. Cand o gasim, ajungem la concluzia ca nici asa nu ne este bine si fugim pur si simplu, fara nici macar un regret.
    Cautam un loc de munca stabil, prieteni, cautam sa ne "construim" viata asa cum am visat intodeauna, cautam ocazii, cautam sa profitam de oportunitati, cautam.. fix ceea ce nu avem nevoie in acel moment.
    Nu suntem niciodata multumiti. Regasim fericirea in trecut, si ne dam seama ca au fost momente in viata noastra cand am avut tot ce ne trebuia si pur si simplu nu am stiut sa apreciem. Habar nu am ce trebuie sa faci ca sa fii fericit, dar cred ca este necesar sa te multumesti cu ceea ce ai. 
    Probabil cel mai mare defect al nostru (ca oameni) este ca nu suntem multumiti niciodata. Cum imi spunea mereu o prietena, "regretele vin intodeauna prea tarziu". Probabil asta este blestemul nostru.. ca fericirea sa nu fie altceva decat o iluzie a unui trecut in care am uitat sa traim.

     Anemona.

sâmbătă, 18 mai 2013

Furia


     Uneori spunem lucruri pe care nu le dorim spuse. Furia ne da un curaj grotesc, iar noi avem sentimentul ca ne jucam ultima carte. Aruncam cu vorbe fara sa ne intereseze parerea celuilalt, simtind ca parca e ultima data cand vorbim. Spunem tot ce ne trece prim minte si invatam sa uram adevarul atunci cand il citim pe alte buze.
     Dintre toate starile din lume, furia este cea mai distructiva. Ea ii aduce pe oameni in stadiul in care nu le mai pasa daca pierd sau castiga, e un moment in care rabufnesc pur si simplu si nu se pot controla. Fiecare probabil reactioneaza diferit.
     Poate singurul lucru bun in legatura cu furia este ca ne da curaj. Curajul de a spune adevarul, de a spune gandurile care ne-au macinat atat de mult timp. Dezavantajul este ca de cele mai multe ori pierzi: un iubit, un frate, un prieten.. Si totusi, pentru rasplata adevarului suntem capabili sa jucam orice.

     Anemona.

vineri, 17 mai 2013

De ce nu exista cimitire pentru cei vii?


    Odata, mi-am intrebat bunicul de ce nu exista cimitire pentru cei vii. Credeam ca daca ingropam tot ce tine de trecut ar fi mult mai usor.
     Mi-a raspuns ca doar partile moarte ar trebui ingropate. Mi-a spus ca trebuie sa uiti si sa te resemnezi ca sa poti lasa pur si simplu un bagaj de sentimente intr-un mormant. Mi-a spus ca as avea nevoie de curaj ca sa pot face cu adevarat asta fara sa incerc sa profanez dupa mormintele, ca sunt prea tanara ca sa imi transform sufletul intr-un cimitir bantuit de fantomele trecutului. Mi-a spus ca nu trebuie sa fac si nu voi face asta niciodata.
     Probabil cine nu isi aminteste trecutul este condamnat sa il repete, iar mormintele vor fi mereu cufundate in uitare. Nu imi doresc asa ceva..
     El ma cunostea mai bine decat ma cunosc eu. Uneori imi lipseste atat de mult!

     A.

joi, 16 mai 2013

Suntem oameni de sticla..


    Suntem oameni de sticla colorata in nuante de durere si fericire iluzorie. Inchidem in interiorul nostru emotii  zugravite in culori pe care toti le observa, dar prea putin inteleg. Nici noi nu intelegem intodeauna.
    Suntem oameni transparenti si expresivi. Toti isi pot da seama la ce ne gandim, si noi nu putem niciodata sa pastram o taina, nici macar cea a propriei fiinte. Suntem ca o carte deschisa, ca o poveste deja spusa, ceilalti stiu deja la ce sa se astepte, suntem atat de previzibili in confuzia noastra..
    Suntem oameni de sticla si avem sufletul plin de cioburi colorate. I-am lasat sa ne distruga si i-am privit zambind, iar ei nu s-au putut abtine tentatiei.  Bucuria amara se naste din gandul ca - demult - am simtit, ca povestea noastra are macar cateva pagini scrise, si nu are nimic din goliciunea unei coli noi de hartie.
    Suntem oameni de sticla si suntem norocosi ca durerea nu ne-a sfaramat intreaga structura.
    Suntem oameni de sticla si nenorocul nostru este ca sticla asta nu este opaca pentru nimeni. Prin noi (din pacate) toata lumea poate sa vada adevarul, dar prea putini inteleg.
    Suntem oameni de sticla si suntem confuzi.
    Suntem oameni..

     Anemona.

miercuri, 15 mai 2013

Sa ma intorc in trecut..


    Daca peste ani as putea sa ma intorc in trecut, asta este momentul in care as vrea sa o fac.
    Am aproape orice mi-am dorit vreodata. Nu sunt nici prea departe, nici prea aproape de visele mele. Sunt acolo unde trebuie sa fiu. Ma simt pierduta printre propriile ganduri si idei, dar nu este nici o problema. O sa fie bine, stiu asta. Pot sa o simt.
    Daca as putea sa ma intorc in trecut, m-as intoarce acum. Probabil mi-as da doua palme, lovituri menite sa ma trezeasca la realitate. Poate as avea mai mult curaj sa lupt pentru ceea ce imi doresc, sa invat sa cred in mine.
    Daca nu acum, cand?..
    Momentan timpul este de partea mea. Pot fi tot ce vreau sa fiu. Am nevoie de putin curaj ca sa pot sa fiu eu indiferent de situatie.

    Anemona.

    Intrebare pentru anonim: nu prea inteleg ce vrei, sa ma ajuti, sa te joci sau pur si simplu sa ma scoti din minti?  

marți, 14 mai 2013

Calatorind in cautarea unui suflet


    Promit ca o sa fug intr-o zi. O sa iau cu mine doar cheile de la masina si harta pe care mi-am conturat visele. Nu tin neaparat sa ma insotesti. Nimeni nu apartine nimanui, iar eu tin prea mult la tine ca sa te oblig sa vii cu mine. Nu vreau sa fii un fel de bagaj, o povara.. vreau sa fii un vis devenit realitate.
    Daca ma vei lasa singura, promit sa ma prefac ca nu imi pasa. O sa plec singura. Poate voi gasi ceva mai bun, dar niciodata ceva la fel. Gandul asta ma macina putin, dar o sa fie bine.
    O sa strabat strazi necunoscute, o sa vad apusul mereu in alte nuante, mereu in alt loc.. si uneori in gand voi contura chipul tau. Te voi regasi in aroma cafelei de dimineata, in gustul mentolat al tigarilor, in peisaje dezolante, in melodii vechi sau noi.. te voi regasi in fiecare gura de oxigen, te voi regasi pana si in propria fiinta. Si atunci imi voi da seama ca tu defapt ma insotesti, ca un fel de fantoma a trecutului care inca imi bantuie propria fiinta.
    Dar cum pot fugi cu visele mele daca ele au legatura cu tine? Oare nu imi pot lasa sufletul intr-o geanta veche, un bagaj de sentimente in centrul unui oras atat de putin cunoscut..? Sa il ia de acolo cine are nevoie de el! Eu nu o sa pot visa fara suflet. Calatorind, voi gasi unul nou. Unul mai puternic, mai frumos, mai bun.. un suflet asa cum mi-am dorit mereu. Daca ai dori, asta vechi ti-l pot lasa tie. Sa faci orice vrei din el. M-as bucura sa fii tu posesorul lui, macar stiu ca ar ajunge la o persoana care merita si care nu vrea sa il distruga. Inchide-l intr-o cutie de cristal si priveste-l in fiecare dimineata, si atunci.. aminteste-ti de mine! Eu voi fi departe, calatorind pe strazi uitate in cautarea unui suflet, incercand sa-mi indeplinesc toate visele. Si daca vei  dori vreodata sa ma insotesti, suna-ma! Pentru tine mereu voi avea acelasi numar. Pentru tine niciodata nu va fi prea tarziu..

     Anemona.

luni, 13 mai 2013

Daca te-as intelege..

.

      Imi asez capul pe pieptul tau si iti ascult bataile inimii. Le simt ritmul alert, fiecare vibratie.. le simt si nu le inteleg. Gandul asta nu ma (mai) doare. Am ajuns la concluzia ca nu vreau sa te inteleg, ca daca as intelege de ce si pentru cine inima ta bate as descoperi cum gandesti, si de ce naiba as vrea asta? Am atatea scenarii in minte ca gandul ca nici unul din ele (sau poate doar unul) ar fi mai mult sau mai putin corecte ma ingrozeste.
      Daca as reusi sa te cunosc cu adevarat ar ramane doar doua posibilitati: ori as ajunge sa ma indragostesc de tine, ori te-as ura cu toata fiinta mea. Nici una din acestea nu ma incanta, dar oare cat de mult timp poti fugi de inevitabil?..
      Nu pot sa ma gandesc decat la viitor si la trecut. Poate asta este un blestem al meu, sa nu pot trai niciodata in prezent. Uneori sunt ingrozitoare. Te-as intreba daca poti iubi un astfel de om, te-as intreba.. daca te-as intelege.

      Anemona.

duminică, 12 mai 2013

Nu stiu sa iubesc


     Nu stiu sa iubesc. Sentimentele mele sunt bolnave si ma consuma exagerat de mult.
     Nu stiu pe cine iubesc. Simt "ceva" pentru doi oameni diferiti, si nu pot face deosebirea intre iubire si dorinta. Si daca ii iubesc pe amandoi, pentru care simt asta mai mult? Pentru care vis sa lupt? E atat de complicat..
     Nu stiu de ce sa iubesc. Felul in care iubesc eu nu poate duce decat la suferinta.
     Nu stiu daca fericirea din iubire este reala.
     Nu stiu pentru ce sa lupt, pentru cine sau daca macar merita..
     Nu stiu daca merit sa fiu iubita. Imi este teama.

     Anemona.

sâmbătă, 11 mai 2013

Cum sa scap de o parte din mine?


     Ma caut si nu ma gasesc nicaieri.
     Cum sa ma abtin sa fumez cand trebuie sa diger atat de multe ganduri? Aveti voi o idee mai buna? Cred ca mai degraba as avea nevoie de o idee despre cum sa scap de o parte din mine. Partea aia din mine care incep sa cred ca o sa vrea sa invete sa il iubeasca. Eu ori o exilez, ori o ucid pur si simplu. Ma cred in stare.
     M-am gandit sa o ingrop in scrum. Sau poate sa o inec intr-un lac de alcool si lacrimi. Sau sa nu o mai las sa viseze. O sa ii sfasii povestea privind-o in ochi. Sunt tot mai tentata sa cred ca daca ii extermin ultimul gram de speranta, s-ar gandi sa se sinucida. Decat sa traiasca asa cum ii dictez eu, prefera sa nu mai traiasca deloc.
     Daca gandesti ca sunt sinucigasa, gresesti. Tu de cate ori te-ai ucis? De cate ori ai ucis o parte din tine pentru ca te obliga sa adori lucruri si atingeri atat de distructive?

      P.S: Sper sa nu se agate de o iubire mincinoasa doar din dorinta de a supravietui. Partea asta din mine trebuie sa moara. Daca nu, o sa raman a doua varianta toata viata, un plan B doar pentru ca el nu are acces la planul A. Si acum ma intreb: cine naiba isi doreste sa joace un rol secundar in propria poveste?!

      Anemona.

joi, 9 mai 2013

Caut inspiratie


    Caut inspiratia in esec si succes.
    Caut inspiratia in ochii tai, ai lui, ai ei..
    Caut inspiratie in anotimpuri.
    Caut inspiratie in tigari fumate pe ascuns.
    Caut inspiratie in carti pe care le citesc in graba.
    Caut inspiratii in calatorii cu trenul.
    Caut inspiratie pe strazile unui oras aproape pustiu.
    Caut inspiratie in zambete grabite, rareori sincere.
    Caut inspiratie in suflete mici.
    Caut inspiratie in orice fel de ganduri.
    Caut inspiratie in propria fiinta.
    Caut inspiratie in cuvinte si fapte.
    Caut inspiratie in povesti care nu sunt ale mele.
    Caut inspiratie in imbratisari sincere.
    Caut inspiratie in clipe efemere.
    Caut inspiratie oriunde.
 
    A.

miercuri, 8 mai 2013

Oamenii haotici


    Neasteptatul se naste din haos. Intodeauna.
    Persoanele imprevizibile sunt cele care ofera un spectacol curios si gratuit. Eu pur si simplu ador oamenii care sunt agitati, care nu se cunosc pe ei, care inca mai cauta sa se explice.. am o fascinatie pentru genul acela de persoane. Poate ma fascineaza ca in ei imi vad oglindita propria fiinta. Si ajung sa ii iubesc. Oamenii haotici sunt adorabili.
    Imi place cand fac gesturi de care nici ei nu sunt constienti. Raman parca impietriti, privind in gol, intrebandu-se daca chiar sunt capabili de asa ceva. Si da, ei chiar sunt capabili! Dar nu isi dau seama. O conditie a oamenilor haotici este neincrederea in propria persoana. Inauntru lor se zbat atat de multe sentimente contradictorii, ca aproape nu mai pot deosebi visele de realitate.
    Un om haotic o sa iubeasca mereu intr-un mod bonlav, nedemn. O sa se indragosteasca mai degraba de o poveste decat de o persoana, o sa iubeasca un vis si o sa ignore realitatea indiferent cat de tare ar durea. Dar nu va avea nici o problema cu asta. Nu toti haoticii adora sa sufere, dar toti cred ca merita sa sufere. Si cand apare o problema importanta in peisaj, ei fug. Fuga este singura solutie. Oamenii astia sunt chiar lasi uneori.
     Sper ca nu am transformat schita unei persoane haotice intr-un fel de caracterizare. Nu e vina mea. Nu e vina mea ca sunt ca ei. Dar cum spunea si un poet englez, "Nu poti da nastere unei stele daca in interiorul tau nu este un adevarat haos." .

       Anemona.

marți, 7 mai 2013

Infernul - un paradis pierdut


     "Infernul exista si stiu acum ca oroarea lui consta in faptul ca nu e facut decat din ramasite de paradis" (Alec Covin).
      Amintirile Visele cu tine sunt ca un paradis pierdut. Ma mai trezesc uneori speriata, strigand nume care nu ar fi trebuit niciodata sa imi tremure pe buze. Numele tau. Nu e normal.
      Am acelasi cosmar aproape in fiecare noapte. Tu, eu, si fericirea noastra sub forma unui bulgare de zapada. Ca intr-un joc nebun imi furi bulgarele de fiecare data si il sfarami lent, privindu-ma in ochi, iar eu.. eu as putea sa iti smulg bulgarele din maini, dar ma fascineaza atat de tare gestul tau aparent necugetat ca te las sa faci tot ce vrei. Probabil sunt sadica. Ar fi atat de usor sa opresc toata aceasta suferinta, dar nu fac nimic. Mi-e teama ca daca voi reusi (si cu siguranta voi reusi) nu voi avea cu ce umple golul din mine.
     Ma trezesc din vis prea repede, mult prea repede, inainte sa apuc sa adun bucatile de zapada paradisiaca. Uneori ma trezesc in bratele lui si imi pun capul pe umarul sau, de teama sa nu il trezesc. Si atunci ma gandesc la tine. Si la cat de greu (dar nu imposibil) ar fi ca povestea sa devina realitate, dar mereu aleg calea cea mai usoara. Si calea asta este el. El ma accepta asa cum sunt, dar de ce simt ca nu ma voi putea indragosti niciodata de el cu adevarat?..
     Incep sa cred ca este usor sa transformi iubirea in infern, atat de usor.. e mult prea usor ca un vis sa devina cel mai dulce cosmar.

      Anemona.

luni, 6 mai 2013

Veniti de luati "lumina"


     Toti vor lumina de la preot. Se imping si nu le pasa de nimic altceva inafara de propria persoana. Le spun ca este aceeasi lumina si ei imi spun ca nu sunt in toate mintile. Imi dau ochii peste cap. Oamenii sunt nebuni. Iau lumina, dar in sufletul lor este bezna.
     De ce toti incearca sa fie buni doar de sarbatori? De ce nu inteleg ca bunatatea sau rautatea sunt trasaturi care ne definesc fiinta, nu masti pe care le purtam doar pentru ca sa parem mai altfel? De ce oamenii care se roaga lui Dumnezeu nu se pot abtine sa pacatuiasca? Oare cati dintre cei care sunt in biserica chiar se gandesc la slujba?
    Nu cred ca am vorbit aici niciodata despre felul in care cred eu in Dumnezeu. Nu as putea sa spun ca cred intr-o religie anume, tind sa aprob doar existenta unei divinitati si atat. Nu cred in nimic altceva. Nu ma pasioneaza religia si in nici un caz nu sunt o fanatica. Pentru mine exista doar Creatorul si atat. Merg la biserica de 2-3 ori pe an si ma simt impacata cu mine. Daca vrei, poti gasi divinul in orice. Chiar si in propria fiinta. Eu l-am gasit in Cretor si in scris.
    Nu poate sa imi spuna nimeni ce este gresit si ce nu este. Pacatul este atunci cand fac ceva care contrazice persoana care sunt acum. Cand imi calc in picioare conceptiile si conteaza doar scopul, nu si drumul pana obtin ceea ce imi doresc. Cele mai teribile pacate pe care le-am comis au fost fata de mine. Cea mai mare greseala a mea este ca am incetat sa mai sper si sa mai lupt.
     Nu o sa cred niciodata intr-o religie, cat timp nu pot crede nici macar in mine, dar macar nu dau vina pe un Dumnezeu pentru propriile greseli.

     P.S: Mi-am indeplinit si "fantezia" cu aprinsul unei tigari cu "lumina sfanta". Nici eu nu sunt in toate mintile :)).

     Anemona.

joi, 2 mai 2013

Sinucidere ^

   
     Nu stia de cat timp statea acolo, contempland parca peisajul monoton. Isi amintea vag ca se suise in tren fara sa stie unde se indreapta exact. Ceruse un bilet catre "nicaieri", iar vanzatoarea de la ghiseu o privise foarte ciudat. Pana la urma ii daduse un bilet catre Vama Veche, dupa ce amadoua purtara un dialog pe care   incerca zadarnic sa il rememoreze.
    Tot ce isi amintea erau imagini rupte parca dintr-un film mut, clipe ireal de scurte la care ea se gandea iar si iar incercand zadarnic sa le gaseasca un sens. Era ciudat ca intamplarile amintite erau putine si fragmentate, dar sentimentele erau clar conturate si foarte profunde. Inchidea ochii si simtea mereu acel amestec dezamagitor de tristete si singuratate, dragoste neimpartasita si alte sentimente contrastante pe care nu le putea defini. Nu isi dorea sa moara, ci doar ca toate astea sa inceteze. In aceste conditii sinuciderea ii parea mai mult decat singura solutie la aceasta "problema", era chiar un act banal si absolut necesar.
    Statea pe dig urmarind cu privirea valurile stravezii ce se spargeau de blocurile de beton in nori de spuma alba. Apa se retragea dupa inapoi in Mare, urmand ca in cateva fractiuni sa imbratiseze iar digul sub forma unor valuri cand prietenoase, cand furioase, dar mereu respectand parca o promisiune muta a unei povesti de dragoste pe care ea o intelegea acum. Invidia eternitatea digului, devotamentul marii, perfeciunea acestui "cuplu". Oamenii ii pareau acum cele mai banale fiinte din Univers.
    Isi deschise geanta si scoase o sticla de vodka careia ii termina continutul din cateva inghitituri. Isi aminti vag ca bause si in tren, apoi ofta. Bautura avea un gust ieftin si gatul o ardea. Scoase din geanta o scrisoare pe care o indesa in sticla dupa ce se asigurase ca nu mai lasase nici macar un strop nebaut. Insuruba dopul si rupse eticheta sticlei, pentru ca hartia mov dinauntru sa fie mai usor de observat. Era scrisoarea ei de adio, niste randuri scrise pe nerasuflate si negandite prea mult. Tot ce simtea fusese rezumat in doar 17 randuri, iar ei nici ca ii pasa cine urma sa le citeasca.
    Planul era sa sara in apa tinand sticla strans in maini, cat mai puternic. Daca avea noroc trupul avea sa ii ramana inclestat (citise undeva ca cei care se ineaca au tendinta sa "se agate" de orice obiect din jur, indiferent de cat de mic este acesta) si sticla sa nu se piarda in adancurile albastre ale apei. Se imbracase cu o rochie lunga pana in pamant, verde, si reusise astfel sa isi acopere trupul invelit in folie de aluminiu. Se costumase astfel pentru ca apa sa nu ii dezintegreze trupul, se gandise si la cel ce urma sa o gaseasca si nu isi dorea sa lase cuiva traume. In plus, imaginea trupului ei umflat, o bucata de carne neuniforma si inumana in care s-ar fi transformat nu o incanta deloc. Imbracata cu rochia lunga si cu tot trupul invelit in aluminui nu se mai vedea nimic. Ar fi parut doar o papusa fara viata ce plutea in largul Marii. Scoase din geanta o masca aurie acoperita cu pene in colorile curcubeului si si-o aseza cu grija pe chip. Inchise ochii ascultand sunetul scos de valurile care continuau sa se izbeasca de dig, iar si iar, parte a unei povesti fara sfarsit.
    - Daca Dumnezeul vostru exista, ar putea sa imi dea si mie o sansa, isi sopti ea incet.
    Astepta doua secunde, dar nu se intampla nimic. Zambi amar si ochii i se umplura de lacrimi. Ofta, incercand sa isi faca curaj. Se astepta ca toata viata sa ii treaca prin fata ochilor ca un film, sau macar sa isi aminteasca mai multe din ce facuse in ultimele 24 de ore, dar acum nu simtea nimic. Ar fi preferat sa simta orice in locul acelei dulci amorteli ce ii cuprinse sufletul. Nimicul o coplesea, completandu-i intreaga fiinta. Simtea o dorinta ciudata sa respire apa, sa nu se mai simta om.
    Pasi peste balustrada si intinse mainile, incercand parca sa cuprinda intregul cer intr-o imbratisare. Avea nevoie de apropierea asta si nu intelegea de ce. Mai facu cativa pasi si se dezechilibra, apucand speriata bara de metal. Palma i se deschise involuntar, si sticla aluneca pe blocul de beton, izbindu-se cu putere. Cioburile cazura in mare si odata cu ele si scrisoarea mov pe care valurile o inghitira furioase. Clipi surprinsa, intrebandu-se daca asta era semnul pe care il astepta. Zgomotul sticlei sparte parea ca o trezise din cel mai groaznic cosmar.
     In mod ciudat, pe dig nu era nimeni. Nici un om nu o salvase, reusise sa faca asta singura. Mai erau cateva minute pana la rasaritul soarelui, si cerul capatase o nuanta a unui intuneric mult prea dulce. Simtea cu adevarat ca a primit o noua sansa. Reusise sa ucida din ea acea parte care nu ii mai era necesara, un demon al regretelor care o chinuise mult prea mult timp. Si nimic nu o mai putea impiedica sa devina acum persoana care isi dorise mereu sa fie.

miercuri, 1 mai 2013

1 mai


    1 mai.
    Prea multe semnificatii.
    Ziua cand s-au casatorit bunicii mei. Ziua cand s-au casatorit si parintii mei. Ziua cand a murit bunicul.
    Urasc si iubesc aceasta zi in acceasi masura. Mi se pare stupid. Ce poate fi mai stupid decat sa simti asta pentru o zi? Ar trebui sa fie ceva banal.
    In fine.. zicea cineva ca postarile mele devin din ce in ce mai scurte. Ii dau dreptate. Nu stiu de ce incep sa simt ca unele ganduri nu isi au locul aici. Aleg sa le pastrez pentru mine, sa le incui undeva in propria minte si sa le las sa zaca acolo pana se sting. Am o luna si cateva zile de cand nu am mai scris ceva calumea, o poveste sau o poezie, sau macar o pagina intreaga imprimata cu altceva decat propozitii cu referire la propria persoana. Am doar o idee pe care cred ca o sa o astern pe hartie incepand din seara asta. Sper doar sa nu raman fara cuvinte :).
    Pana la urma ziua asta nu e asa de groaznica cum ma asteptam. Asa incepe totul.. o zi banala obisnuita, un om si o idee..

    Anemona.