joi, 28 februarie 2013

Ultima zi de iarna

 
     O gura de bere cu gust de lamaie. 
     Cate stele sunt pe cer in seara asta! De ce stralucesc asa tare? E prea frumos cerul pentru orasul asta. Si aerul parca e mai curat..
     O alta gura de bere si cateva ganduri mazgalite pe un carnetel cu foi albastre.
     Chiar ca e frumos cerul. Imi place. Are o nuanta nedefinita, contrastanta acelui albastru intunecat cu care eram obisnuita. Nu prea a nins iarna asta.
     Ma stramb si imi aprind una din ultimele tigari pe care le voi fuma vreodata. Si chiar cred asta. Trag un fum si simt cum imi inunda plamanii intr-o senzatie linistitoare, atat de obisnuita si totusi extrem de daunatoare. 
     "Cancer!'. Cuvintele lui ma dezgusta. Si totusi.. as fi dat orice sa mai ninga odata iarna asta. Imi place zapada. Imi place sa fac oameni de zapada, si nu pentru ca nu as avea prieteni, ci doar pentru ca am senzatia ca pot construi ceva perfect.
      Perfectiunea nu se topeste cand soarele straluceste mult prea tare, geniule..
      Postarea asta nu are nici un sens. Poate ar fi trebuit sa o denumesc "Nonsens".
     "Dar nu o sa o fac" imi spun zambind, si iau o bucata de ciocolata alba.
      De ce nu exista bere mentolata? Ideea acestei combinatii ma face sa vibrez, dar.. probabil e doar una din acele idei fara sens pe care le am de multe ori. Nu o sa gust niciodata asa ceva, cum probabil nu o sa vad niciodata Manhattanhenge-ul, cum nu o sa ajung niciodata in Viena, cum probabil Rose o sa ramana doar un manuscris (desi nu sunt atat de sigura asupra acestei idei).. hm.
     Maine poate cafeaua nu o sa aiba nici un gust, oricat de mult lapte as pune. Maine poate ideea ca lor le pasa nu o sa ma mai ingrozeasca atat de tare. Maine poate sigur imi voi controla impulsul de a-mi fuma fiecare traire. Maine poate o sa fie altfel, orice inceput este (sau ar trebui sa fie) diferit. 
     Azi ma multumesc doar sa fiu eu..

    In mod ciudat, ma simt putin mai aproape de Anemona.

miercuri, 27 februarie 2013

Capacitatea de a trece peste


     Ieri m-am simtit umilita in fata tuturor colegilor. Nu stiu daca chiar asa a fost, dar eu asa m-am simtit. Sper ca nu au ras. Sper ca nu vor rade. Nu ar trebui sa imi pese, dar aseara am avut doar cosmaruri. Gandurile se joaca cu inconstientul meu cum se joaca un copil cu o lebada de hartie, o indoaie intr-un infinit de bucati si dupa o netezeste sperand parca sa fie la fel, dar de fiecare data gaseste altceva, alte forme si pliuri, alte povesti.
     Mi-as fi dorit sa imi dau seama mai devreme ca nu ar trebui sa imi pese ce spun altii. Mi-as fi dorit sa ajung la concluzia asta fara sa fumez si sa imi beau cafeaua la miezul noptii, mazgalind ganduri intr-un carnetel cu foi albastre si uitandu-ma la Mircea Badea. Mi-as dorit sa nu fi stat atat de mult ghemuita la geam, pierduta printre ganduri contradictorii. Ar fi fost bine sa fi renuntat la fumat de la prima criza, sa nu imi pese de aproape nimic de cand ma stiu.. mi-as fi dorit sa pot sa imi educ felul de a fi.
    Ce am facut aseara probabil este capacitatea mea de a trece peste. Azi nu imi pasa. E o dimineata superba, parca simt primavara in fiecare celula a corpului, dar eu inca imi doresc sa ninga. A nins doar odata iarna asta si nu mi-a ajuns. Am nevoie ca zapada sa imi purifice sufletul, si sunt sigura ca nimeni nu o sa imi inteleaga nevoia asta.

        P.S: Omului aluia o sa ii multumesc intr-o zi. M-a jignit si poate fara sa isi dea seama m-a motivat. O sa reusesc datorita lui, si nici macar nu o sa stie vreodata.


   Anemona.

marți, 26 februarie 2013

Sa nu pleci..


      - Te rog sa nu pleci! 
      Se comporta cu mine de parca am fi doi straini, si eu pentru prima data simt ca am pierdut un prieten. Nu stiu daca este vina mea sau a lui, oamenii se schimba si uneori asteptarile lor cresc, depasind granita absurdului. De ce nu ma poate accepta asa cum sunt?
     - Nu trebuie sa pleci, putem sa rezolvam asta si in alt mod, ii spun iar aproape izbucnind in plans.
     - Nu vreau sa mai vorbim vreodata.
     - Dar..
     Si imi musc buzele. Imi dau pentru prima data seama ca nu merita sa stai si sa lupti singura pentru un om care nu vrea si nu e in stare sa faca nimic pentru tine. Prieteni mai am. Cum am putut sa cred ca ii voi putea pastra pe toti? Oamenii se schimba, nevoile si asteptarile lor se schimba si ele.
     - Cum vrei.
     Ma ridic si plec. Nici nu observasem ca incepuse ploaia. Ma simt mai bine. Stiu ca am facut tot ce a tinut de mine si ca - spre deosebire de el - am incercat. Poate stropii de apa imi vor spala gandurile astea, dar niciodata nu vor reusi sa stearga trecutul. Aproape imi pare rau..

     Anemona.

luni, 25 februarie 2013

E greu..


    E teribil de greu.
    Sa simti nevoia sa ii dai explicatii pe care nu le merita. Sa fii capabila sa iti diseci sufletul intr-o infinitate de bucati numai ca sa ii explici, sa vrei ca el sa te inteleaga si lui nici macar sa nu ii pese. Sa se uite la tine cu ochi goi, sa ridice din umeri si nici macar sa nu te asculte. Sa continui sa vorbesti, sa incerci sa iti explici intreaga fiinta unui om pentru care tu nu insemni nimic. E teribil de greu si doare.
    Doare sa simti ca el nu intelege. Ca citeste, dar nu vrea si nu poate sa inteleaga. Ca stie tot si nu intelege (sau nu vrea sa inteleaga) nimic.
    E greu sa nu mai ai cuvinte sa te explici. E greu sa incerci sa faci toate astea pentru cineva care nu merita. E greu sa te trezesti in fiecare dimineata si sa incerci sa iti acoperi toate ranile cu un strat subtire de fond de ten, imaginandu-ti ca iti izolezi cumva sufletul. E greu.. e greu sa te vindeci asa.
     E teribil de greu, dar nu imposibil.
 
     Anemona.

vineri, 22 februarie 2013

Sa ne indragostim cu mintea!


    Ma tot gandesc de cateva zile.. ce fericiti am fi noi oamenii sa ne indragostim cu mintea! Sa trecem prin filtrul ratiunii toate sentimentele, sa gandim inainte sa pornim in calatoria fara nici un fel de destinatie numita "dragoste" .
    Ar fi placut sa putem oferi iubirea doar cui merita. Ne-am da sufletul doar atunci cand am crede ca persoana chiar merita, si la prima indoiala l-am lua inapoi intact, fara nici o urma sau amprenta dureroasa. Nu ar curge nici o lacrima, si poate singura parte proasta ar fi ca nu ar putea exista niciodata o lectie invatata pentru ca nimeni nu ar gresi.
    Si totusi.. ce minunat ar fi sa avem neuroni in inima! Ce alcaturire divina, ce structura menita perfectiunii! Le-am raspunde cu iubire doar celor care merita, si am scapa de teama aceea groaznica de respingere, groteasca senzatie ca iubesti in zadar. Ar fi extraordinar sa iti iei iubirea inapoi ca pe o jucarie veche de care esti constient ca celalalt nu mai are nevoie.
     Dar ma intreb.. oare ce as face daca nici asa nu as avea cui oferi iubirea?

   Anemona.

luni, 18 februarie 2013

Scrisul


    M-a rugat sa ii spun totul despre mine si i-am spus. I-am spus ca scriu. Nu a inteles.
    De ce nimeni nu intelege?
    Scriu.
    Prin scris pot fi oricine vreau, orice vreau, pot avea orice si pot face tot ce vreau. Cand scriu imi pot fauri o poveste care depinde doar de mine. Scrisul nu o sa ma dezamageasca niciodata, pentru ca eu nu o sa ma dezamagesc niciodata.
    Si atunci de ce nu imi ajunge doar scrisul? Hm.. de ce doar eu nu imi sunt suficienta? Am nevoie de un raspuns.

    Anemona.

duminică, 17 februarie 2013

Fericirea ignoranta


     Probabil ca fericirea inseamna sa iti doresti tot ceea ce ai deja, sa te multumesti cu ceea ce ai fara sa speri la mai mult. Nu stiu daca fericirea se bazeaza pe conceptul de "viata ideala",  dar cu siguranta sa fii fericit inseamna sa ai senzatia ca toate visele devin realitate.
     In jurul nostru sunt mult prea multi oameni fericiti. Ma intreb cati dintre ei se prefac (daca chiar se prefac). Sunt mai multe tipuri de fericire, dar observ din ce in ce mai des fericirea ignoranta a unora. Am trait si eu de multe ori aceasta iluzie, dar la mine a durat dureros de putin si de cele mai multe ori a fost urmata de o perioada de depresie. E groaznic sa realizezi ca totul a fost doar in mintea ta, dar cred ca si mai rau este ca cei din jur sa iti darame castelul din iluzii fara nici un fel de avertisment si sa te oblige sa vezi realitatea.
      Eu uneori ma simt fericita. Uneori chiar ajung la concluzia ca am (aproape) tot ce mi-am putut dori. Pacat ca starea de euforie nu tine prea mult. Incep sa cred ca fericirea nu poate fi o stare permantenta.
      Am observat ca unii oameni in ignoranta lor sunt fericiti. Eu in ignoranta mea eram fericita. Poate nu aveam nevoie ca cineva sa ma trezeasca la realitate. Unii oameni nu pot supravietui realitatii. Unii oameni nu stiu sa traiasca. 
      Vreau sa invat sa traiesc.Chiar vreau. Momentan doar supravietuiesc.

     
   Anemona

vineri, 15 februarie 2013

Unde se termina visele..


     Poate visele ne-au fost date pentru ca noi sa suportam mai usor realitatea. Pana si cei puternici au nevoie de vise pentru a putea merge mai departe.
     Mie imi place sa cred in chestii imposibile. Atunci cand reusesti sa transformi imposibilul in posibil te simti de parca ai putea fi capabil de orice. Poate chiar suntem capabili de orice. Cine ne poate impune limite, daca nu chiar noi? Am observat asta: pierzi sau renunti doar atunci cand ajungi tu la o concluzie. Totul tine de tine. Oamenilor nu le pasa suficient, ei doar isi dau cu parerea. Rareori se intampla sa le pese, si atunci distrug tot. Cand gandesti cu inima nu poti ajunge prea departe, poate doar la degradarea sufletului. Gandeste cu inima doar cand celuilalt ii pasa, dar nu ignora niciodata ratiunea.
     Viseaza si iubeste, dar nu uita sa gandesti.
     Ma intreb..ce ar fi viata fara vise?!
     Fara vise nu ar mai exista poate speranta. Fara vise viata nu cred ca ar mai avea rost, nu am sti sa traim ci doar sa supravietuim. Ne-am multumi mereu cu ceea ce avem si nu am indrazni niciodata sa speram la mai mult. Nu am evolua ca persoane si nu am mai avea poate nici un fel de asteptare.

     Si totusi.. unde se termina visele?
     Visele se sting cu un sarut, o imbratisare, o nota, o lectie invatata.. visele se termina atunci cand devin realitate :).
 

   

"Traieste-ti visul daca nu ai curaj sa traiesti..ca un copil batran dependent de povesti"

joi, 14 februarie 2013

Sarbatorind iubirea


    Ziua indragostitilor (sau Dragobetele pentru cei care prefera varianta romaneasca, oricum e cam acelasi lucru) m-a lasat mereu rece. Imi pare una din cele mai stupide sarbatori, mai stupida chiar si ca "Ziua pijamalelor" (in nu-stiu-care-tara) cand toata lumea se duce la munca sau la scoala imbracata in pijamale, de parca intreaga lume ar fi invadata de niste somnambuli pasnici. Ce naiba se intampla cu oamenii in ziua de azi?
     Noi de cand avem nevoie de o sarbatoare care sa aminteasca ce e iubrea? De ce avem nevoie sa incercuim data aia blestemata in calendar si sa ne amintim brusc ca iubim? Nimeni nu isi da seama cat de comerciala e sarbatoarea asta? Eu am ajuns sa o detest! Mi-e sila cand aud fel de fel de oameni, unii plangandu-se ca nu au cu cine sa iasa in oras, altii ca nu stiu ce cadouri sa cumpere ca sa impresioneze, inventand tot felul de declaratii false sau mai putin false (dar intodeauna fortate si exagerate, pentru ca sunt scrise "la comanda"). Ce naiba se intampla cu voi?
     Nu vedeti ca astia vor sa faca inimi din orice? Subliniez iar aspectul comercial al acestei sarbatori. Astia chiar ar face inimi din orice. Ne-ar vinde dragostea daca ar putea, ar vinde-o in pliculete ca alea de ceai. Ar face parfum din dragoste, rujuri, jucarii, beculete, orice poate fi vandut. Si voi ati cumpara tot ce va baga ei pe gat, fara sa obiectati, sa puneti intrebari sau sa ganditi. Chiar, de ce nu ganditi macar umpic?
     Eu m-am gandit si am ajuns sa ii detest. Au transformat iubirea intr-o chestie comericiala, au reusit sa scoata bani din asa-zise sentimente. Chiar nu era nevoie de asa ceva! Ce poate fi mai stupid ca o zi in care trebuie sa fii aproape obligat sa iubesti? Si-a pus cineva intrebarea ca poate nu ai ce sa iubesti? Ca nu ai pe cine?
      Nu vreau sa par doar o frustrata singura cu blog, dar eu una chiar nu am nevoie de o zi in care sa mi se impuna sa iubesc, sa mi se aminteasca obligatia de a iubi. Nu imi pot impune ei asta si nu imi pot impune asa ceva nici macar eu. Nu am putut alege niciodata de cine si cand sa ma indragostesc desi mi-am dorit asta cu toata fiinta mea.
       Raman la parerea ca iubirea renaste zilnic printr-un zambet, o vorba buna, o imbratisare sau orice gest micut dar niciodata doar odata pe an dintre petalele sangerii ale unui fir de trandafir.
   
      Poate asta e doar parerea mea. Azi am ajuns la concluzia ca din cauza lor imi displac si trandafirii. Incep sa urasc cuvantul "comercial".


    Anemona.

luni, 11 februarie 2013

Oameni la fel


     Ma uit la ea si ma vad pe mine. Pe cea de acum un an si doua luni. Pe cea care nu isi mai dorea sa traiasca. Nu e doar asta. Sunt o gramada de asemanari si mi-e frica. Daca o sa treaca prin tot ce am trecut eu nu stiu ce fel de amprente o sa ii ramana in suflet.
     Ea poate vrea sa fie ca mine. Eu nu stiu daca e vina lor ca am ajuns asa sau a mea ca i-am lasat sa ma aduca in stadiul asta. Port in mine amprente care m-au marcat si care de multe ori nu ma lasa sa respir. Am obsesii si ganduri pe care nu le-am regasit in nimeni altcineva. Nu imi doresc sa impart asa ceva cu nimeni, nici macar cu cei mai buni prieteni.
     Ceea ce sunt este rodul gandurilor si actiunilor mele, amprente ale trecutului amestecate cu improvizatii de moment. Este imposibil sa fie si ea la fel. Nu exista doi oameni la fel, exista doar oameni care au trecut prin aceleasi experiente. Si totusi.. iluzia asta ma sperie.

    Anemona

sâmbătă, 9 februarie 2013

Despre carti


    - Oancea, ce faci?
    Eram in clasa a VII-a si cand vocea profesoarei de matematica a rasunat parca amenintator, am tresarit.
    - Nimic.
    - Cum nimic? Lasa telefonul.
    - Dar.. nu am nici un telefon.
    - Pai atunci ce te captiveaza asa mult sub banca?
    Colegii zambeau. Am simtit cum obrajii imi devin trandafirii.
    - Eu doar..citesc.
    Am auzit prin clasa un "Lasati-o, asa este ea.. mai.. ciudata". 
    - Ce carte citesti tu mai?
    A venit la mine si mi-a luat din maini cartea cu coperti roz pe care reusisem cu greu sa mi-o cumpar econimisind in fiecare zi jumatate din banii pe care ii primeam zilnic de la parinti ca sa imi iau pachet. M-a bufnit rasul, gandindu-ma ca titlul cartii - "Sunt aiurita si se ia!" (Caprice Crane) - nu ma avantajeaza deloc. Profesoara a frunzarit paginile in timp ce eu ma rugam sa nu dea peste paragrafe mai "fierbinti".
     - Oamenii sunt toti niste javre? a citat ea scarbita.
    Colegii au inceput sa rada. Am zambit stingherita.
    - Daca citesti porcarii din astea nu o sa ajungi nicaieri. Matematica este importanta. Matematica te invata sa gandesti. Cartea asta ramane la mine, te astept cu mama la scoala. A..si ai si niste teme suplimentare, sa nu ai timp de alte porcarii din astea acasa.
     (..si da, chestia asta chiar mi s-a intamplat.. a fost una din cele mai jenante intamplari din generala, dar tot nu am putut renunta la citit..)

    Pentru mine cartile reprezinta ocazia de a evada in alte lumi, de a trai alte povesti, de a intelege alte caractere. Probabil fara carti viata mea ar fi fost mai trista.
    Nu ii pot intelege pe cei care nu au citit mai mult de o carte in viata lor la fel cum ei nu imi pot intelege nevoia asta disperata de a evada din mine insami. Fara atat de multe povesti viata ar fi plictisitoare. Citind am sansa sa traiesc infinit de multe experiente, sa ma regasesc in personaje sau sa imi pierd sufletul pentru cateva clipe. Am observat ca unii oameni reusesc sa evadeze din ei atunci cand vad un film sau asculta muzica, dar pentru mine doar cartile au fost acelea care au reusit sa ma faca sa simt ca traiesc alte povesti.
    Cartea va fi mereu "la moda". Ea o sa te ajute mereu sa iti imbunatatesti limbajul, stilul de a scrie si sa iti incarci sufletul cu fel de fel de experiente inedite. Niciodata un om care citeste nu va parea fraier, orice ar citi el. Nu toate cartile sunt bune, dar cititul este un obicei bun.
    Mie personal imi place sa imprumut carti de la biblioteca in fiecare luna, chiar daca poate ar trebui sa recunosc ca pe multe dintre ele nu apuc nici macar sa le incep. Dar le am acolo pe birou, ma asteapta cuminti si cu paginile frematand parca de dorinta gata de noi aventuri. De multe ori nu am timp sa citesc, sunt momente in care incep 5-6 carti si ajung sa termin mult mai putine, dar nu asta conteaza, ce conteaza cu adevarat este ritualul: inainte de culcare ma ghemuiesc in pat cu o carte in mana si o cana de cafea (da stiu, numai ciudatii beau cafeaua seara) si citesc pana cand simt ca oboseala imi cuprinde fiecare celula din corp.
    Nu voi renunta la ritualul meu niciodata si stiu ca nici cartile nu vor disparea atata timp cat cititul va ramane o pasiune pentru unii oameni. Oamenii ca mine vor sti mereu ca niciodata nu o sa se compare placerea de a rasfoi paginile unei carti si de a te reintoarce la ce paragraf vrei, marcand cu un evidentiator citate sau pasaje interesante (sper ca nu doar eu fac asta) cu un e-book electronic.

     Si pe post de incheiere, va las cu un citat din "Exercitii de echilibru" a lui Tudor Chirila: "Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum." 
   
    Articol scris pentru BLOG POWER 56 dupa urmatoarea tema propusa de Dan Niculescu:


Cartea, față în față cu viitorul.
- Mai este astăzi cartea la modă?
- Obișnuiești să citești regulat sau preferi să iei informația de pe internet?
- Va dispărea oare cartea, în forma pe care o știm azi, pierzând lupta cu lumea digitală?


Alte articole: Viitorul cartilor, Toate-s vechi dar noi sunt toate! Cercul, Cartea ieri si azi, Cartea in fata viitorului.

vineri, 8 februarie 2013

Cancer


     Aduna toate foile pe care ti le-am scris si strangele acolo, aproape de inima. Indeparteaza-le numai pentru ca sa le strangi din nou, mai tare. Strange-le cu toata forta ta si nu te gandi ca gestul asta nu are nici un sens, nu te gandi ca totul este dureros de inutil. Doar fa chestia asta pentru mine.
     Strange-le la pieptul tau si fa cuvintele sa vibreze in ritmul inimii tale. Nu iti cer sa ma imbratisezi pe mine, doar imbratiseaza-mi creatia. Pateaza-te de cerneala, pateaza-te de lichidul vital al creatiei mele si stai asa, fara sa iti pese. Aprinde-ti o tigara si da-le foc paginilor uitandu-te cum ard, cum reusesc sa transforme sentimentele in cenusa. Daca vrei sa pierzi putin din magia spectacolului, ma poti privi in ochi in timpul asta. Promit sa nu plang. Nu ar avea rost sa plang pentru ceva defect. Pai cum adica de ce sunt defecte?..
    Foile alea au cancer. Serios. Le-am sarutat in timp ce scriam si le-am dat boala asta. Nu e vina mea, s-ar fi imbolnavit oricum din prea multa neputinta sau dulcegarie. Mi-e patetica arta si nu ma inteleg de multe ori. Nici foile nu au inteles de ce am scris atat despre lucruri neimportante, nici ele si nici nimeni altcineva. Nu ai cum sa intelegi cum pot sa pornesc de la un zambet si sa ajung la 10 pagini scrise, 10 pagini despre o gramada de sentimente care s-au trezit in mine. Uneori am impresia ca ceva in mine e defect.
     (...)
     Si daca nu foile au cancer, daca sufletul meu are? El sufera de mult timp, si stii si tu ca suferinta e deseori asociata cu un fel de boala incurabila. Stiam ca sufletul meu e murdar de tine, de ei, de toti care au trecut prin viata mea fara sa fie constienti ca lasa urme, dar nu ma gandisem niciodata ca el e bonlav. Dilema asta o sa ma macine ceva timp, o sa imi consume multe ganduri si nici macar nu voi obtine un raspuns corect si definitiv.
     Mi-ar placea ca tu sa ai raspunsul sau mi-ar placea ca raspunsul sa fie in mine, dar adevarul este ca el nu exista. Probabil unele intrebari nu au raspunsuri la fel cum unele melodii nu au verusuri. Nu asculti nici un vers, si totusi simti cum inima iti vibreaza in ritmul unei piese care poate te-a fascinat. Intelegi tot fara sa stii defapt nimic. Cum vine asta?

      Anemona.

marți, 5 februarie 2013

Am doar 18 ani..

 
       Imi contura cu varfurile degetelor fruntea in forme concentrice, usor nedefinite. Ma privea si reusea sa imi transmita multe fara sa spuna defapt nimic. O stiam de mult timp, dar aia era prima clipa cand simteam ca defapt noi doua avem acelasi suflet.
       - Ar trebui sa imi promiti ca te vei mai comporta niciodata ca o idioata.
       - Hm..
       - De azi poti fi oricine vrei sa fii. Sa nu iti pese de nimeni si de nimic. Nu iti impune limite, nu ai nevoie de asa ceva. Gandeste-te mai intai la tine si apoi la ceilalti. Ai grija sa fii persoana care vrei tu sa fii, si nu pe cea care o vor ei. Incearca sa inveti sa te iubesti. Iti amintesti la ce concluzie ai ajuns acum cateva zile, nu?
       - ...
       - Iubirea este raspunsul la toate intrebarile. Si pentru ce trebuie sa pui intrebarea, daca tu ai deja raspunsul?

     A fost ziua mea si nu m-au lasat singura. Colegii ma suporta, si parca toata lumea ma accepta asa cum sunt. Incep si sa imi confund idealul cu realitatea. De ce am impresia ca viata mea se apropie ametitor de repede de "perfectiune"? Mi-am dat seama ca nu vreau asa ceva. Nu vreau ca viata mea sa fie perfecta. Nu vreau sa ma simt 100% fericita.
    Eu din melancolie creez. Eu reusesc sa transform durerea in versuri, scrumul in ganduri, speranta in lacrimi. De o saptamana nu am mai scris nimic. Din bucurie si zambete nu reusesc sa creez nimic.
    Ma simt fericita si cred ca starea asta o sa ma distruga. E ca si cum ai avea la dispozitie cele mai sofisticate, stralucitoare si uluitoare pasteluri, si tot ceea ce reusesti sa schitezi pe panza este un peisaj pustiu de iarna. Care mai e rostul?..

    Am 18 ani si ma simt fericita. Si mi-e frica.

  A.

 

luni, 4 februarie 2013

Ultima zi - 17!


   Am o stare de euforie pe care nu o inteleg. Cafeaua are gust de trecut si de mine.
   E ultima zi in care am 17 ani. E ultima zi in care (teoretic) sunt adolescenta. Si eu.. eu doar ascult Spike si privesc tavanul. Nu ma simt schimbata. Nu ma simt in nici un fel. Simt doar ca sunt eu. Momentan e suficient.
   Vreau sa schimb blogul putin. Vreau sa imi schimb stilul de a scrie si temele abordate. Nu prea mai vreau ca blogul asta sa imi fie jurnal. Poate nu imi trebuie un jurnal. De ce trebuie sa imi explic fiecare gest, de ce am nevoie de pareri? De ce eu nu imi pot fi suficienta?

   O sa scriu altfel. O sa fiu abstracta. O sa scriu doar pentru mine, fara sa imi pese. O sa scriu si nimeni nu o sa mai inteleaga nimic.
   O sa va dau codul.. intr-o zi. Dar promit ca nimeni nu o sa inteleaga nimic. Doar eu..


     Anemona.

duminică, 3 februarie 2013

Un fel de.. majorat


    M-am simtit bine. La inceput mi-am pus masca de om fericit, dar dupa am confundat-o cu propriul chip. EA nu a putut fi alaturi de mine. EA a fost internata in spital, dar EI au venit. Si ne-am distrat.
    Am reusit sa ma simt bine dupa ce am baut putin. Am reusit sa inteleg mesajul ei dupa ce am avut suficient alcool in sange ca sa il pot accepta. Si totusi.. am fost treaza. Dureros de treaza. Constienta de fiecare gest, actiune, privire. Alcoolul parca mi-a amplificat unele trairi (sau poate prefer sa dau vina pe alcool pentru unele trairi).
    Nu vreau sa ma mai gandesc la asta. Nu vreau sa ma mai gandesc la lucruri imposibile care sa imi dezintegreze sufletul in particule capabile sa simta doar durere. Nu o sa mai permit asa ceva.
    In seara asta au fost cateva momente in care am uitat sa respir. Din fericire nu toate au legatura cu el. Incep sa redevin normala.

    Marti fac 18 ani. Mi-e frica. Nu vreau sa fiu adult.

   Anemona.

sâmbătă, 2 februarie 2013

Am plans de fericire..


   Azi mi-am dat seama ca sunt norocoasa. Sunt norocoasa ca am prieteni (si nu sunt putini), sunt norocoasa ca ei imi fac surprize si ma accepta asa cum sunt, sunt norocoasa ca nu ma lasa singura de ziua mea si o sa am chiar doua petreceri (sambata asta cu colegii si sambata viitoare cu prietenii).
   Azi a fost prima zi in care am plans de fericire. Azi mi-am dat seama ca am tot ce mi-am dorit vreodata, ca ma inconjoara oameni care tin la mine (chiar daca de multe ori nu ma inteleg), ca pot fi cine vreau sa fiu si am o viata inainte..
   Azi am desfacut cadoul de la bunica si am gasit acolo darul pe care i l-a facut bunicul la prima lor intalnire: o bratara din mai multe cristale, o bratara pe care mereu o admiram cand eram mica si pe care nu i-am cerut-o niciodata pentru ca nu am indraznit si mi-ar fi parut un gest nesabuit.. nu inteleg de ce nu a oferit acest dar mamei sau matusii mele, dar ea mi-a spus ca asa a simtit. M-a emotionat gestul ei.
    Parintii ma ajuta sa organizez cea mai frumoasa petrecere acasa si au incredere in mine sa ma lase singura toata seara. Au aflat ca fumez si nu mi-au reprosat nimic. Stiu ca suna stupid, dar intr-un fel ma simt eliberata. Nu trebuie sa ma mai ascund. Nu stiu daca ma inteleg, dar ma accepta asa cum sunt. Asta e tot ce conteaza.
    Ma simt norocoasa si nedemna. Stiu ca am chiar mai mult decat mi-as fi dorit vreodata. Mi-e frica sa ma gandesc ca poate nu ii merit. Mi-e frica sa nu imi dezamagesc prietenii, familia, sa nu ii dezamagesc pe cei care tin la mine. Mi-e frica sa nu aiba asteptari mult prea mari de la mine.. dar azi nu merita sa ma gandesc la asta. Azi sunt fericita. Dupa multe luni, zambetul meu chiar e sincer.

   P.S: Am probat rochita pentru majorat. Nu stiu daca imi vine bine (sper sa nu primesc complimente mincinoase diseara), dar cand m-am uitat in oglinda.. nu am mai vazut un monstru. M-am vazut pe mine asa cum vreau sa fiu. Ce ar trebui sa insemne asta?

 Anemona.

vineri, 1 februarie 2013

Despre regrete


   Am ajuns la concluzia ca regretele sunt cele mai distructive franturi de sentimente. Regretele sunt acel ceva care nu te lasa sa dormi noaptea, care iti chinuie mintea cu intrebari ca "ce s-ar fi intamplat daca..?", nu te lasa sa dormi si te fac sa te gandesti la tot felul de scenarii mai mult sau mai putin posibile.
   Am realizat si eu (in sfarsit) ca cel mai mare regret este sa nu incerci nimic. Nu mi-as putea ierta niciodata gandul ca eu as fi putut face ceva, ca as fi putut schimba ceva.. si am plecat. Ca am renuntat mult prea usor cand puteam avea totul, ca un singur gest sau cuvant ar fi putut contura o noua poveste. Chestiile astea nu se iarta.
   Poate ca nu ai curaj sa incerci ceva, desi stii ca o sa regreti mai tarziu. In situatia asta sunt si eu. Daca o fac o sa regret, iar daca nu o fac o sa regret ca nu am facut-o. Am analizat situatia. Nu mai am ce pierde, nu mai am ce castiga. Pur si simplu imi indeplinesc o dorinta.
    Pana acum mi-a lipsit curajul. De azi imi voi imagina ca dupa viata nu exista nimic, ca viata asta este singura sansa sa fiu fericita si sa traiesc asa cum mi-am dorit mereu. Vreau sa devin persoana care am vrut mereu sa fiu. Vreau sa devin.. Anemona. Nimic si nimeni nu o sa ma poata opri.