Fericirea ma goleste de cuvinte..

     Sunt fericita, dar fericirea asta ma goleste de cuvinte.

     Scrisul devine un fel de sport pe care nu mai am energie sa il practic. Ma consuma, si nu reusesc sa scriu nici macar cateva randuri care sa imi placa. Nu inteleg ce se intampla.

     Candva am intalnit o persoana care mi-a jurat ca fericirea o sa ma distruga. Era convinsa ca eu nu sunt genul de om care stie ce sa faca atunci cand se simte implinit. O sa am mereu intrebari de pus, raspunsuri de cautat, temeri sau dileme, o sa imi gasesc eu o ocupatie - neaparat una stupida, fara nici un sens, una care sa ma oblige sa ma framant si sa nu imi lase timp sa ma simt bine.. 

     Am ras atunci cand mi-a spus parerea lui despre mine. Am inceput sa ma comport intr-un mod detestabil, special ca sa il indepartez, sa il ranesc.. hm, cred ca atunci mi-am dat seama prima data ca intr-un fel imi place sa ranesc oameni. Un om cu sufletul bucati nu o sa poata niciodata sa te raneasca la randul lui, poate doar cand se vindeca.. dar o sa ai suficient timp la dispozitie ca sa fugi. Asta e un fel de lege nescrisa pe care probabil ar trebui sa o respecte toti oamenii.

      Ma simt fericita, dar stiu ca a avut dreptate. Chestia asta ma nelinisteste. 

      Mesaj pentru toti anonimii enervanti: nu vreau sa imi plang de mila sau sa ma dau mare Asta este blogul meu personal si scriu tot ce am pe suflet aici. Daca nu va convine va rog sa nu mai accesati aceasta pagina. Nu incercati sa imi calcati sufletul in picioare, nu o sa reusiti :).

      Mesaj pentru anonimul meu inteligent: Ai vrea sa bem o cafea weekendul asta? :) 

       Anemona.

Ieri. Azi. Maine.

     Eu probabil te iubesc, dar tu nu ai timp sa astepti. Ti-as putea demonstra totul in timp, dar tu vrei sa simti asta acum. De ce ar trebui sa fie atat de importante cuvintele astea doua? Probabil te dezamagesc pentru ca am pus intrebarea asta, stii ca scriu, ca e una din pasiunile si obsesiile mele cele mai intens conturate, cuvintele sunt ustensilele mele si le iubesc.. dar nu intelegi de ce nu dau nici macar doi bani pe cuvintele astea doua, nu?
     Toate iubirile mele au fost bolnave. La inceput simptomele nu prevesteau ce o sa se intample. Putina euforie, un vis de care te lasi purtat, agonie, extaz, realitate, durere, dezamagire, umilinta din prea multa dragoste.. Le-am trait pe toate, le-am trait cu o intensitate ireal de umana, cu o sensibilitate mult prea puternica..
     In mintea mea, iubirea nu poate fi decat la timpul trecut. Mereu apreciez ceea ce am dupa ce pierd. Pentru tine, iubirea inseamna viitor. Te gandesti la facultate, colegi, anturaje noi, situatii noi.. eu nu ma pot gandi decat la trecut, la propriile greseli si alte experiente.. am senzatia ca suntem prea ocupati pentru a putea trai in prezent, dar candva o sa reusim. Nu stiu daca asta este o poveste de dragoste, dar sunt sigura ca este o poveste despre dragoste..
     Sunt momente cand esti langa mine si simt ca timpul ingheata. Azi, ieri, maine, chiar si infinitul.. toate cuvintele astea isi pierd sensul. Efectul asta nu l-a avut nimeni asupra mea - niciodata. Imi place sa imi petrec timpul cu tine si nu stiu ce am facut ca sa te merit. Sper ca nu vei citi postarea asta niciodata.

       Anemona.

Sacrificii

     Ma intreb cati dintre noi am fi in stare sa facem orice pentru ceva la care visam de mult prea mult timp.
     Cred ca cele mai dulci reusite sunt acelea muncite, pe care le-ai vizualizat mereu in minte inainte sa adormi, care ti-au bantuit constiinta.. da, acele lucruri pe care ti le-ai dorit cu adevarat. Cred ca ti s-a intamplat ca macar odata sa iti transformi in realitate o dorinta aparent imposibila. Imi place sa cred ca toti avem norocul asta. Nu e asa ca te-ai simtit extraordinar?
     Zilele astea am ignorat cu desavarsire ca reusitele care nu cer sacrificii nu sunt atat de importante. Cand esti nevoit sa sacrifici ceva, incerci sa cantaresti toate optiunile, si pana la urma ajungi sa iti dai seama ce vrei. Am primit mai multe lucruri extraordinare fara sa le cer, si din cauza asta nu le pot aprecia la adevarata valoare. Mi-as fi dorit sa lupt, sa fiu eu cea care le obtine..
     Cred ca sunt una din singurele persoane care isi doreste sa fie obligata sa faca sacrificii si alegeri. Problema mea este ca nu pot niciodata ajunge la o concluzie decat daca sunt pusa in fata faptului implinit. Sunt zapacita si dezordonata in idei.. dar macar am reusit sa imi pastrez intacte valorile.
     Azi sunt ca un soldat ce spera ca va urma curand o batalie..
   
       A.

Iubesc ploaia

    Am vazut oameni fascinati de luna, oameni care petrec ore numai privind-o si incercand sa ii dezlege tainele mute. Am vazut oameni fascinati de mare, de rasarit, oameni fascinati de alti oameni (ah, asta e cea mai rea dintre toate!), oameni fascinati de sentimente, fascinati de propria persoana.. eu nu ma regasesc in lista asta (momentan).
    Ma fascineaza ploaia. Atunci cand ploua abandonez orice activitate. Imi fac rapid o ceasca de cafea cu lapte, deschid repede geamul si imi aprind tigara mentolata, multumindu-ma doar sa ascult. Ploaia este singura pe care reusesc sa o ascult pana la capat, este acel ceva care niciodata nu o sa ma plictiseasca sau o sa ma faca sa o detest. Ploaia face parte din ritualul meu, face parte din mine.. este singura careia i-am permis si careia ii voi permite acest lucru.
    Ploaia ma inspira. Cand ploua imi vin cele mai geniale idei. Din ploaie s-au nascut toate personajele mele, toate legendele, fanteziile, povestile.. Ploaia este micutul meu secret.
    Iubesc ploaia si cred ca noi - oamenii - nu reusim sa o apreciem asa cum trebuie. Mi-as dori ca atunci cand ploua sa ne dam toti mastile jos, sa inspiram adanc si sa prindem curaj sa fim noi insine..
   
     Anemona.

Sunt fericita :)

     Nu avem nimic. Pana la urma pierdem tot, chiar si ceea ce credeam ca va fi al nostru pentru todeauna.
     Nimeni nu este al nostru cu adevarat. Nu ne apartine nimic (cu o singura exceptie). Avem doar ziua de astazi, hainele de pe noi si un bagaj infinit de amintiri si sentimente. Trebuie sa invatam sa traim clipa, doar ea este a nostra. Timpul este limitat si mult prea scurt. Nu avem timp sa stingem vise, sa risipim dorinte in zadar..
     De ce sa traiesc in amintiri, in trecut, de ce sa traiesc prin cineva? Nu am decat o sansa sa fiu cum imi doresc. Viata imi e ca o clepsidra, iar nisipul din ea se scurge necontenit. Eu sunt doar un fragment translucid, un tub pe care nisipul il mangaie pret de o clipa..
     Imi strang cu mainile tremurande tigara si zambesc. Pentru prima data am inteles. Asta e prima zi cand nu imi mai doresc sa stiu ce o sa se intample in viitor, cand nu imi mai pasa de trecut.. doar prezentul conteaza. Azi, acum, in aceasta clipa - am tot ce mi-as putea dori. Am toate motivele sa fiu fericita. Ce ma mai poate opri? :)

       Anemona.

Ce vede cand se uita la mine..

      Stiu ca ne certam. Ca de obicei. Mereu facem asta.
      L-am intrebat ce vede. Ce naiba vede cand se uita la mine. A zambit si a plecat din camera. S-a intors cu o cutiuta veche, argintie. L-am privit surprinsa, dar el mi-a facut semn sa o deschid. Nu trebuia sa il ascult. De ce naiba l-am ascultat?..
      Inauntru era o oglinda. M-am strambat cand mi-am vazut reflexia. Intelesesem la ce se refera, dar m-am prefacut nestiutoare. Am vrut ca gandurile mele sa prinda conturul vocii lui, si au prins.. cand i-am pus din nou aceeasi intrebare.
      - Vad doar o fata prea speriata ca sa traiasca asa cum isi doreste. Asta vezi si tu, nu e asa?!
      Nu i-am mai spus nimic. Mi-am luat poseta si am plecat acasa. Inca sper ca secventa asta sa fie doar un fragment dintr-un film prost.. oare toata lumea poate simti cat imi este de frica?

      A.

Vreau sa fiu singura

     Vreau sa fiu singura. Vreau sa ma simt cu adevarat singura.
     Vreau ca vara asta sa dispar pur si simplu. Sa nu mai stie nimeni nimic de mine. Sa nu se intrebe nimeni cum o mai duc. Sa se comporte ca si cum nu as fi existat niciodata.
     Vreau sa ma intorc in toamna, vreau sa fiu o noua persoana. Vreau sa nu mai plang acum.
     Vreau sa nu mai am sufletul transparent. Vreau sa invat sa nu imi mai pese.
     Trebuie sa caut un loc in care sa dispar. Un loc in care sa ma pierd pe mine. Peretii astia sunt prea ingusti. Aerul parca prea fierbine. Ma apasa intreaga atmosfera. Oricat as incerca sa ma camuflez, esuez. Nu apartin acestui loc. Nu imi apartin nici macar mie.
     Tot ce scriu sunt baliverne. Fiecare cuvant este tastat cu mainile tremurand de frustrare. As putea sa fac ceva, dar nu o fac. Mi-e teama. Mi-e teama sa nu imi irosesc si ultima sansa in zadar..
      Nici macar eu nu ma mai suport.

       A.

Revelatie..

    M-am trezit plangand. Nu mi s-a mai intamplat de mult asa ceva.
    Ma simteam blocata in mine, prizoniera a propriilor dorinte si vicii. Era un fel de cutie invizibila si conditia sa evadez era sa reusesc sa ma accept asa cum sunt. Nu am reusit.
    Ma zbateam fara sens intrebandu-ma cat o sa mai dureze cosmarul asta. Am vrut sa il imbratisez, dar ne desparteau ceva km si probabil un refuz. Am vrut sa il sun, dar de ce sa apelez un numar la care sa nu raspunda nimeni?! Am vrut sa ii spun ce simt, dar am facut deja asta.. si nu a contat pentru el.
    Dupa mi-am amintit de el. Alt el. Puteam sa il sun, dar stiu ca pentru el voi fi mereu a doua varianta. Oare conteaza? Chestia asta e cam reciproca. Uneori trebuie sa ne multumim cu ceea ce avem. Suntem oameni, eternitatea nu este pentru noi si nu avem timp sa asteptam, nu avem timp nici macar sa ne dam seama de ceea ce vrem cu adevarat. Si in plus.. nu e vina mea ca sunt incapabila de orice sentiment (cred). Mi-am invatat lectia: oamenii care nu simt nu sufera. Ma feresc de sentimente si imi jur ca nu o sa apartin niciodata nimanui. Asta este mecanismul meu de autoaparare.
     Mi-am dat seama ca pe oricine as avea alaturi, tot inchisa in propria fiinta voi ramane. Inchisoarea asta pare o cutie cu pereti opaci si are loc doar pentru o singura persoana. L-as ruga doar sa nu imi ceara prea mult, ma vede cat sunt de incapabila si speriata ..

      Anemona.