Am gasit ceea ce mi-a lipsit atat de mult..

    Simt ca am gasit acel lucru dupa care sufletul meu tanjea. Aveam nevoie de un nou blog, un loc in care sa pot fi sincera cu mine. Si.. l-am creeat.
    Ma simt ca un copil care a primit cel mai de pret cadou din lume: adevarul, ocazia de a fi sincer fata de propria persoana.
    Nu cred ca ma intelegeti. In gandurile mele sunt.. singura. Mereu am fost singura, inconjurata de persoane care se prefac ca inteleg contururile ideilor pe care aleg rareori sa le impartasesc. Lor le plac lucrurile simple, pe mine cele complexe ma fascineaza si consuma in acelasi timp. Pot doua extreme intelege la fel aceleasi idei?
   
    P.S: Simt nevoia sa vorbesc cu o persoana careia nu ii stiu nici macar numele. Anonimule..esti pe aici?

     Anemona.

Stari asemanatoare

  
    E ciudat cand starea sufleteasca nu contrasteaza deloc cu starea fizica. E aiurea cand te simti rau si in interior si in exterior. Azi imi simt sufletul putrezit. Sunt bolnava de mine.
    As sta in pat toata ziua, dar nu am ocazia. As dormi, dar am cosmaruri tot mai des iar realitatea iluzorie a viselor ma sperie. Am cele mai absurde si complicate vise.
    Am racit ca naiba. Nu mai simt nici un fel de gust sau miros. Si - ceva ciudat - parca mi-au amortit si simturile. Nu mai simt nimic, parca sunt o masinarie. Nu imi regasesc umanitatea. Nu am nici un fel de emotie. Probabil, in delirul meu - exagerez.
    Imi place acest aspect la nebunie. Il ador.. pentru ca mereu mi-am dorit sa simt asta. Si totusi.. ma chinuie o singura intrebare: voi fi vreodata multumita cu ceea ce am, sau o sa gasesc mereu fericirea in trecut?
    Stiu ca o sa ma plictisesc in curand si de starea asta.

     Anemona.

Stare tampita

    Cu blog sau fara blog... tot aceeasi stare o am.
    Ma simt trista. Simt ca ceva imi lipseste, si totusi sunt resemnata. Am obosit sa tot mai caut.

    Ma gandeam ca imi lipseste o prietena foarte buna. Incepusem sa imi doresc sa am cu cine sa imi beau cafeaua, sa am cui povesti cele mai neinsemnate secrete sau sa am pe cineva care sa ma asculte pur si simplu neconditionat (bine, mai sunt persoane care fac asta... uneori). Sa am la cine sa dorm in unele seri, sa am pe cineva care sa imi raspunda la telefon oricand as suna, cineva in care sa am incredere cu adevarat. Si dupa ma gandesc.. cine naiba are nevoie de o persoana care te va dezamagi in cele din urma? In ultimul an am incheiat vreo 4 prietenii care m-au marcat. Oamenii se schimba. Eu ma schimb..
     
    Ma gandeam ca imi lipseste blogul. Probabil e cam aiurea ideea asta.
   
    Nu imi pasa de nimic din ce vor spune ceilalti. Asta sunt, asta gandesc, asta simt, asta scriu.. cine ma cunoaste imi stie si gandurile adevarate. Cine nu ma cunoaste.. doar asista la un spectacol. Din pacate unii sunt cam prosti si au si bilete in primul rand.

      
      Azi nu ma mai semnez.

Ganduri si ploaie

     Ce poate fi mai placut decat sa asculti sunetul ploii si sa te pierzi incet dar sigur in oceane de ganduri?

     Azi m-am trezit dispusa sa meditez, plina de intrebari la care am cautat zadarnic un raspuns. Probabil am nevoie de mai mult timp, dar nu este nici o problema. Pot face asta, la fel cum pot invata sa am mai multa rabdare fata de mine.

     Am ajuns la concluzia ca nu merit mai mult sau mai putin decat ceea ce am deja. Pentru prima data in viata ma simt implinita. Dar ce sa fac cu sentimentul asta? M-am straduit atat de mult sa ajung aici, si acum.. ma simt blocata la un nivel de care nu pot trece. Unde sa ma urc mai sus de atat? Sunt pregatita pentru asta? 

    

      Mesaj pentru anonimul meu inteligent: vad ca nu imi mai scrii nimic.. eu o sa fiu sambata la ora 4 in Place, in caz ca vrei sa vii (poti sa schimbi tu ora sau locul daca vrei). Daca vii vom purta o conversatie civilizata (nu sunt o criminala in serie) si nu iti voi pune intrebari cretine.. daca nu vii, o sa beau o bere singura cel mai probabil :). 

      P.S: Scrie-mi ceva pe blog pana maine.. te rog!

Revelatie..

    M-am trezit plangand. Nu mi s-a mai intamplat de mult asa ceva.
    Ma simteam blocata in mine, prizoniera a propriilor dorinte si vicii. Era un fel de cutie invizibila si conditia sa evadez era sa reusesc sa ma accept asa cum sunt. Nu am reusit.
    Ma zbateam fara sens intrebandu-ma cat o sa mai dureze cosmarul asta. Am vrut sa il imbratisez, dar ne desparteau ceva km si probabil un refuz. Am vrut sa il sun, dar de ce sa apelez un numar la care sa nu raspunda nimeni?! Am vrut sa ii spun ce simt, dar am facut deja asta.. si nu a contat pentru el.
    Dupa mi-am amintit de el. Alt el. Puteam sa il sun, dar stiu ca pentru el voi fi mereu a doua varianta. Oare conteaza? Chestia asta e cam reciproca. Uneori trebuie sa ne multumim cu ceea ce avem. Suntem oameni, eternitatea nu este pentru noi si nu avem timp sa asteptam, nu avem timp nici macar sa ne dam seama de ceea ce vrem cu adevarat. Si in plus.. nu e vina mea ca sunt incapabila de orice sentiment (cred). Mi-am invatat lectia: oamenii care nu simt nu sufera. Ma feresc de sentimente si imi jur ca nu o sa apartin niciodata nimanui. Asta este mecanismul meu de autoaparare.
     Mi-am dat seama ca pe oricine as avea alaturi, tot inchisa in propria fiinta voi ramane. Inchisoarea asta pare o cutie cu pereti opaci si are loc doar pentru o singura persoana. L-as ruga doar sa nu imi ceara prea mult, ma vede cat sunt de incapabila si speriata ..

      Anemona.

Sa ne indragostim cu mintea!

    Ma tot gandesc de cateva zile.. ce fericiti am fi noi oamenii sa ne indragostim cu mintea! Sa trecem prin filtrul ratiunii toate sentimentele, sa gandim inainte sa pornim in calatoria fara nici un fel de destinatie numita "dragoste" .
    Ar fi placut sa putem oferi iubirea doar cui merita. Ne-am da sufletul doar atunci cand am crede ca persoana chiar merita, si la prima indoiala l-am lua inapoi intact, fara nici o urma sau amprenta dureroasa. Nu ar curge nici o lacrima, si poate singura parte proasta ar fi ca nu ar putea exista niciodata o lectie invatata pentru ca nimeni nu ar gresi.
    Si totusi.. ce minunat ar fi sa avem neuroni in inima! Ce alcaturire divina, ce structura menita perfectiunii! Le-am raspunde cu iubire doar celor care merita, si am scapa de teama aceea groaznica de respingere, groteasca senzatie ca iubesti in zadar. Ar fi extraordinar sa iti iei iubirea inapoi ca pe o jucarie veche de care esti constient ca celalalt nu mai are nevoie.
     Dar ma intreb.. oare ce as face daca nici asa nu as avea cui oferi iubirea?

   Anemona.

Si nu o sa stiti..

  Imi aprind o tigara,trag un fum si incep sa tusesc. E ciudat cum obiceiurile care iti faceau bine ajung sa iti faca atat de mult rau.. Fumatul e o parte din mine,o parte la care nu imi doream sa renunt,si totusi parca sunt obligata. Ma simt tot mai rau,sunt palida si abia daca mai mananc.Am si slabit ceva..
  "Nu mai stii sa tragi in piept" imi spune un amic,zambind.Ridic din umeri si ma rog sa se sune mai repede, sa pot sa o sting fara sa para ca renunt.. pentru ca eu nu renunt niciodata,doar aman.
  De multe ori m-am intrebat de ce fumez.Poate pentru ca .. o persoana draga mie a facut asta.Si chiar daca a murit,parca ma simt mai aproape de el cand ii imit obiceiurile.. O sa ma urasc toata viata pentru ca nu am reusit sa ii mai tin minte timbrul vocii,si as vrea sa fiu sigura ca daca l-as mai auzi vreodata strigandu-mi numele l-as recunoaste.Dar nu pot.. Si totusi,ii tin minte povestile,si privirea.. ochii aceia negri,la fel ca ai mei,pe care i-am iubit odata.. Si cum as putea sa uit PROMISIUNEA,sau momentul cand "l-am ucis"?!Nu.. trebuie sa uit. Trebuie sa uit,dar ma chinui mereu sa imi amintesc.De ce fac asta?!Nu sunt sigura ca vreau sa stiu raspunsul.
  Si nu o sa stiti.. ca nu am trecut peste.Sau ca o parte din el traieste prin mine..

Unde esti..?

Aseara te-am scos din inima mea.

Am aruncat la gunoi toate sentimentele pentru tine.

Si pentru toti cei care mi-au frant voit sau nu inima.

Am mutat toate sperantele intr-un colt de suflet in care nu o sa ma mai intorc.

Pentru ca doare prea tare.

Nu mi-a spus nimeni ca o iluzie poate sa doara chiar mai tare decat o amintire..

Si daca mi-ar fi spus nu as fi crezut.

Nu poti sa intelegi asa ceva.

Trebuie sa traiesti experienta asta.

Trebuie sa inveti din propriile tale greseli.

Am incredere ca la sfarsitul acestei perioade voi fi din nou "eu"..

Poate o sa merite,poate nu..

...

Aseara te-am scos din inima mea..si diminteata nu te-am mai putut gasi.

Cum imi frang eu inima..

 Nu am mai intalnit pana acum nici o persoana ca mine. Cand cineva ma supara,cand vrea sa ma faca sa regret,cand vrea sa ma vada ca plang, prefer sa ma retrag in mine. Imi plange sufletul si nu pot sa spun nimic. Nu vreau sa ma vada ca sufar.Nu vreau sa ma umilesc.Vreau sa par puternica..chiar daca nu sunt.

 Mereu,cand cineva a vrut sa imi franga inima m-am dat doi pasi inapoi. Am incepu sa rad, nu am vrut niciodata sa arat ca imi pasa.Cat imi pasa. Mi-am facut inima bucati si m-am asigurat ca vede ce am facut. Apoi i-am oferit-o.  Nu am asteptat nimic in schimb.Uneori nu inteleg de ce procedez asa.Uneori chiar doare.Dar trebuie sa ma obisnuiesc.

  Nu vreau sa fiu fraiera.Dar sunt.In momentele acelea eu nu realizez ca acea persoana si-a indeplinit scopul - sa ma vada cu inima zdrobita - dar continui sa zambesc. Nu ea a facut-o.Eu am facut-o.Parca doare mai putin. Parca imi pastrez demnitatea.Vreau sa invat unde am gresit,vreau sa imi refac inima singura.

 Uneori simt nevoia sa imi inchid sufletul intr-o camaruta si cheia sa o ascund undeva,intr-un loc secret pe care il stiu doar eu. Daca reusesti sa ajungi la cheie,daca reusesti sa imi dezlegi misterul - ma meriti.Meriti sa incep sa simt ceva pentru tine,meriti sa afli tot ceea ce gandesc.Daca nu,poate asa a fost sa fie.Poate nu vrei sa ma intelegi,poate nu poti sa ma intelegi.Nu stiu.As vrea sa nu imi mai pese atat de mult.

 Acum stii de ce am fugit.De tine,de noi.Am fugit pentru ca mi-am frant inima.Din nou.Singura.Vreau sa o repar, vreau sa invat sa fiu puternica - pentru noi.Vreau sa incerci sa ma iubesti atunci,nu acum.Acum nu merit. Si daca stiu ca nu merit,si daca pornesc stiind ca o sa pierd - o sa pierd. Acum nu,peste un timp cu siguranta da.


                             "..Si in final,orice masti ne-am pune,ne sta in caracter sa fim slabi.."

Nu sunt perfecta..

 Nu.. nu sunt perfecta si nici nu vreau sa fiu. Fiecare priveste perfectiunea in mod diferit. Fiecare atribuie fiecarui gest o interpretare proprie. Nu pot sa fiu cum vrei tu. Perfecta pentru tine inseamna o fata care sa fie capabila sa renunte la propria ei libertate, o fata care sa fie in totalitate doar a ta.Si eu nu pot fi asa. Gandurile mele iti apartin, inima mea este la tine,dar cum sa stiu ca alaturi de tine imi este cel mai bine,daca eu nu am apucat sa traiesc,daca nu stiu ce imi place si ce nu,daca nu stiu ce vreau de la viata?

  Nu stiu ce vreau de la tine.Asta ma doare cel mai tare.Nu stiu cum va fi viitorul,nu am inteles ca asta depinde in mare masura si de parerile mele.Nu pot fi nehotarata la nesfarsit.Dar in nehotararea mea stiu ce trebuie sa fac.. trebuie sa ma schimb,trebuie sa imi dau seama cum sa fiu fericita.Voi invata sa fiu fericita si te voi invata si pe tine.Iti promit.

  Nu iti cer sa ma astepti.Nu iti cer decat putin timp,vreau doar sa ma vezi asa cum sunt.Vreau sa fac ce simt, vreau sa spun ce gandesc.Am nevoie de o noua sansa,chiar daca poate nu o merit.Am nevoie sa ma accepti. Am nevoie sa ma vezi asa cum sunt cu adevarat, nu vreau sa te mai iei dupa aparente..

 Si in final,cred ca ceea ce vreau este sa zambesti.. sa zambesti atunci cand o sa vin la tine soptindu-ti "m-am schimbat.."