Sunt fericita :)

     Nu avem nimic. Pana la urma pierdem tot, chiar si ceea ce credeam ca va fi al nostru pentru todeauna.
     Nimeni nu este al nostru cu adevarat. Nu ne apartine nimic (cu o singura exceptie). Avem doar ziua de astazi, hainele de pe noi si un bagaj infinit de amintiri si sentimente. Trebuie sa invatam sa traim clipa, doar ea este a nostra. Timpul este limitat si mult prea scurt. Nu avem timp sa stingem vise, sa risipim dorinte in zadar..
     De ce sa traiesc in amintiri, in trecut, de ce sa traiesc prin cineva? Nu am decat o sansa sa fiu cum imi doresc. Viata imi e ca o clepsidra, iar nisipul din ea se scurge necontenit. Eu sunt doar un fragment translucid, un tub pe care nisipul il mangaie pret de o clipa..
     Imi strang cu mainile tremurande tigara si zambesc. Pentru prima data am inteles. Asta e prima zi cand nu imi mai doresc sa stiu ce o sa se intample in viitor, cand nu imi mai pasa de trecut.. doar prezentul conteaza. Azi, acum, in aceasta clipa - am tot ce mi-as putea dori. Am toate motivele sa fiu fericita. Ce ma mai poate opri? :)

       Anemona.

Am incercat sa scriu altfel..

      Am scris cam 3 pagini si am sters tot. Era o poveste penibil de fericita. Nu pot sa postez asa ceva. Pur si simplu nu pot. Suna atat de fals, atat de exagerat, in mod straniu nu ma regasesc in scrierile mele.
      De ce ma simt asa ciudata?
      Am mai intalnit doar o persoana ca mine si mi-a devenit cea mai buna prietena. Restul ori sunt realisti, ori mult prea pozitivi, rai sau indiferenti.. Ma simt ciudata in comparatie cu ei. Simt ca imi lipseste ceva, si nu imi dau seama ce anume. Ma consum incercand sa imit un tipar care pur si simplu nu mi se potriveste.
      Eu ma simt bine cu mine. Sunt un om care isi cunoaste limitele si nu are curajul sa le depaseasca. Sunt un om care stie sa fie prieten, un om visator care inca mai crede ca totul are un scop. Sunt un om fara vointa, suspicios si foarte usor de speriat.
      Daca as incerca sa ma schimb pentru cineva, ar fi pentru ei (toti care m-au conoscut vreodata). Si am incercat, dar am observat ca cine tine la mine cu adevarat ma accepta asa cum sunt si incearca sa ma indrume tinand cont si de personalitatea mea, nu imi lasa mesaje anonime pe blog incercand sa ma oblige sa impiedic inevitabilul.
     De ce oamenii nu imi pot spune ce gandesc in fata, fara sa isi ascunda identitatea si sa se comporte cu mine la fel cum se comporta cu un copil prost care nu poate si nu stie ce vrea?
     Cel mai tare ma doare ca stiu raspunsul la intrebarile astea. Daca le-as sti identitatea, mi-e teama ca as reusi sa ii conving sa ma lase sa traiesc in intuneric. E de apreciat totusi ca incearca.. uneori pot fi atat de incapatanata!

     Anemona.