M-am trezit plangand. Nu mi s-a mai intamplat de mult asa ceva.
Ma simteam blocata in mine, prizoniera a propriilor dorinte si vicii. Era un fel de cutie invizibila si conditia sa evadez era sa reusesc sa ma accept asa cum sunt. Nu am reusit.
Ma zbateam fara sens intrebandu-ma cat o sa mai dureze cosmarul asta. Am vrut sa il imbratisez, dar ne desparteau ceva km si probabil un refuz. Am vrut sa il sun, dar de ce sa apelez un numar la care sa nu raspunda nimeni?! Am vrut sa ii spun ce simt, dar am facut deja asta.. si nu a contat pentru el.
Dupa mi-am amintit de el. Alt el. Puteam sa il sun, dar stiu ca pentru el voi fi mereu a doua varianta. Oare conteaza? Chestia asta e cam reciproca. Uneori trebuie sa ne multumim cu ceea ce avem. Suntem oameni, eternitatea nu este pentru noi si nu avem timp sa asteptam, nu avem timp nici macar sa ne dam seama de ceea ce vrem cu adevarat. Si in plus.. nu e vina mea ca sunt incapabila de orice sentiment (cred). Mi-am invatat lectia: oamenii care nu simt nu sufera. Ma feresc de sentimente si imi jur ca nu o sa apartin niciodata nimanui. Asta este mecanismul meu de autoaparare.
Mi-am dat seama ca pe oricine as avea alaturi, tot inchisa in propria fiinta voi ramane. Inchisoarea asta pare o cutie cu pereti opaci si are loc doar pentru o singura persoana. L-as ruga doar sa nu imi ceara prea mult, ma vede cat sunt de incapabila
Anemona.
