Ma tot gandesc de cateva zile.. ce fericiti am fi noi oamenii sa ne indragostim cu mintea! Sa trecem prin filtrul ratiunii toate sentimentele, sa gandim inainte sa pornim in calatoria fara nici un fel de destinatie numita "dragoste" .
Ar fi placut sa putem oferi iubirea doar cui merita. Ne-am da sufletul doar atunci cand am crede ca persoana chiar merita, si la prima indoiala l-am lua inapoi intact, fara nici o urma sau amprenta dureroasa. Nu ar curge nici o lacrima, si poate singura parte proasta ar fi ca nu ar putea exista niciodata o lectie invatata pentru ca nimeni nu ar gresi.
Si totusi.. ce minunat ar fi sa avem neuroni in inima! Ce alcaturire divina, ce structura menita perfectiunii! Le-am raspunde cu iubire doar celor care merita, si am scapa de teama aceea groaznica de respingere, groteasca senzatie ca iubesti in zadar. Ar fi extraordinar sa iti iei iubirea inapoi ca pe o jucarie veche de care esti constient ca celalalt nu mai are nevoie.
Dar ma intreb.. oare ce as face daca nici asa nu as avea cui oferi iubirea?
Anemona.
