Oameni la fel

     Ma uit la ea si ma vad pe mine. Pe cea de acum un an si doua luni. Pe cea care nu isi mai dorea sa traiasca. Nu e doar asta. Sunt o gramada de asemanari si mi-e frica. Daca o sa treaca prin tot ce am trecut eu nu stiu ce fel de amprente o sa ii ramana in suflet.
     Ea poate vrea sa fie ca mine. Eu nu stiu daca e vina lor ca am ajuns asa sau a mea ca i-am lasat sa ma aduca in stadiul asta. Port in mine amprente care m-au marcat si care de multe ori nu ma lasa sa respir. Am obsesii si ganduri pe care nu le-am regasit in nimeni altcineva. Nu imi doresc sa impart asa ceva cu nimeni, nici macar cu cei mai buni prieteni.
     Ceea ce sunt este rodul gandurilor si actiunilor mele, amprente ale trecutului amestecate cu improvizatii de moment. Este imposibil sa fie si ea la fel. Nu exista doi oameni la fel, exista doar oameni care au trecut prin aceleasi experiente. Si totusi.. iluzia asta ma sperie.

    Anemona

Despre carti

    - Oancea, ce faci?
    Eram in clasa a VII-a si cand vocea profesoarei de matematica a rasunat parca amenintator, am tresarit.
    - Nimic.
    - Cum nimic? Lasa telefonul.
    - Dar.. nu am nici un telefon.
    - Pai atunci ce te captiveaza asa mult sub banca?
    Colegii zambeau. Am simtit cum obrajii imi devin trandafirii.
    - Eu doar..citesc.
    Am auzit prin clasa un "Lasati-o, asa este ea.. mai.. ciudata". 
    - Ce carte citesti tu mai?
    A venit la mine si mi-a luat din maini cartea cu coperti roz pe care reusisem cu greu sa mi-o cumpar econimisind in fiecare zi jumatate din banii pe care ii primeam zilnic de la parinti ca sa imi iau pachet. M-a bufnit rasul, gandindu-ma ca titlul cartii - "Sunt aiurita si se ia!" (Caprice Crane) - nu ma avantajeaza deloc. Profesoara a frunzarit paginile in timp ce eu ma rugam sa nu dea peste paragrafe mai "fierbinti".
     - Oamenii sunt toti niste javre? a citat ea scarbita.
    Colegii au inceput sa rada. Am zambit stingherita.
    - Daca citesti porcarii din astea nu o sa ajungi nicaieri. Matematica este importanta. Matematica te invata sa gandesti. Cartea asta ramane la mine, te astept cu mama la scoala. A..si ai si niste teme suplimentare, sa nu ai timp de alte porcarii din astea acasa.
     (..si da, chestia asta chiar mi s-a intamplat.. a fost una din cele mai jenante intamplari din generala, dar tot nu am putut renunta la citit..)

    Pentru mine cartile reprezinta ocazia de a evada in alte lumi, de a trai alte povesti, de a intelege alte caractere. Probabil fara carti viata mea ar fi fost mai trista.
    Nu ii pot intelege pe cei care nu au citit mai mult de o carte in viata lor la fel cum ei nu imi pot intelege nevoia asta disperata de a evada din mine insami. Fara atat de multe povesti viata ar fi plictisitoare. Citind am sansa sa traiesc infinit de multe experiente, sa ma regasesc in personaje sau sa imi pierd sufletul pentru cateva clipe. Am observat ca unii oameni reusesc sa evadeze din ei atunci cand vad un film sau asculta muzica, dar pentru mine doar cartile au fost acelea care au reusit sa ma faca sa simt ca traiesc alte povesti.
    Cartea va fi mereu "la moda". Ea o sa te ajute mereu sa iti imbunatatesti limbajul, stilul de a scrie si sa iti incarci sufletul cu fel de fel de experiente inedite. Niciodata un om care citeste nu va parea fraier, orice ar citi el. Nu toate cartile sunt bune, dar cititul este un obicei bun.
    Mie personal imi place sa imprumut carti de la biblioteca in fiecare luna, chiar daca poate ar trebui sa recunosc ca pe multe dintre ele nu apuc nici macar sa le incep. Dar le am acolo pe birou, ma asteapta cuminti si cu paginile frematand parca de dorinta gata de noi aventuri. De multe ori nu am timp sa citesc, sunt momente in care incep 5-6 carti si ajung sa termin mult mai putine, dar nu asta conteaza, ce conteaza cu adevarat este ritualul: inainte de culcare ma ghemuiesc in pat cu o carte in mana si o cana de cafea (da stiu, numai ciudatii beau cafeaua seara) si citesc pana cand simt ca oboseala imi cuprinde fiecare celula din corp.
    Nu voi renunta la ritualul meu niciodata si stiu ca nici cartile nu vor disparea atata timp cat cititul va ramane o pasiune pentru unii oameni. Oamenii ca mine vor sti mereu ca niciodata nu o sa se compare placerea de a rasfoi paginile unei carti si de a te reintoarce la ce paragraf vrei, marcand cu un evidentiator citate sau pasaje interesante (sper ca nu doar eu fac asta) cu un e-book electronic.

     Si pe post de incheiere, va las cu un citat din "Exercitii de echilibru" a lui Tudor Chirila: "Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum." 
   
    Articol scris pentru BLOG POWER 56 dupa urmatoarea tema propusa de Dan Niculescu:


Cartea, față în față cu viitorul.
- Mai este astăzi cartea la modă?
- Obișnuiești să citești regulat sau preferi să iei informația de pe internet?
- Va dispărea oare cartea, în forma pe care o știm azi, pierzând lupta cu lumea digitală?


Alte articole: Viitorul cartilor, Toate-s vechi dar noi sunt toate! Cercul, Cartea ieri si azi, Cartea in fata viitorului.

Cancer

     Aduna toate foile pe care ti le-am scris si strangele acolo, aproape de inima. Indeparteaza-le numai pentru ca sa le strangi din nou, mai tare. Strange-le cu toata forta ta si nu te gandi ca gestul asta nu are nici un sens, nu te gandi ca totul este dureros de inutil. Doar fa chestia asta pentru mine.
     Strange-le la pieptul tau si fa cuvintele sa vibreze in ritmul inimii tale. Nu iti cer sa ma imbratisezi pe mine, doar imbratiseaza-mi creatia. Pateaza-te de cerneala, pateaza-te de lichidul vital al creatiei mele si stai asa, fara sa iti pese. Aprinde-ti o tigara si da-le foc paginilor uitandu-te cum ard, cum reusesc sa transforme sentimentele in cenusa. Daca vrei sa pierzi putin din magia spectacolului, ma poti privi in ochi in timpul asta. Promit sa nu plang. Nu ar avea rost sa plang pentru ceva defect. Pai cum adica de ce sunt defecte?..
    Foile alea au cancer. Serios. Le-am sarutat in timp ce scriam si le-am dat boala asta. Nu e vina mea, s-ar fi imbolnavit oricum din prea multa neputinta sau dulcegarie. Mi-e patetica arta si nu ma inteleg de multe ori. Nici foile nu au inteles de ce am scris atat despre lucruri neimportante, nici ele si nici nimeni altcineva. Nu ai cum sa intelegi cum pot sa pornesc de la un zambet si sa ajung la 10 pagini scrise, 10 pagini despre o gramada de sentimente care s-au trezit in mine. Uneori am impresia ca ceva in mine e defect.
     (...)
     Si daca nu foile au cancer, daca sufletul meu are? El sufera de mult timp, si stii si tu ca suferinta e deseori asociata cu un fel de boala incurabila. Stiam ca sufletul meu e murdar de tine, de ei, de toti care au trecut prin viata mea fara sa fie constienti ca lasa urme, dar nu ma gandisem niciodata ca el e bonlav. Dilema asta o sa ma macine ceva timp, o sa imi consume multe ganduri si nici macar nu voi obtine un raspuns corect si definitiv.
     Mi-ar placea ca tu sa ai raspunsul sau mi-ar placea ca raspunsul sa fie in mine, dar adevarul este ca el nu exista. Probabil unele intrebari nu au raspunsuri la fel cum unele melodii nu au verusuri. Nu asculti nici un vers, si totusi simti cum inima iti vibreaza in ritmul unei piese care poate te-a fascinat. Intelegi tot fara sa stii defapt nimic. Cum vine asta?

      Anemona.

Am doar 18 ani..

 
       Imi contura cu varfurile degetelor fruntea in forme concentrice, usor nedefinite. Ma privea si reusea sa imi transmita multe fara sa spuna defapt nimic. O stiam de mult timp, dar aia era prima clipa cand simteam ca defapt noi doua avem acelasi suflet.
       - Ar trebui sa imi promiti ca te vei mai comporta niciodata ca o idioata.
       - Hm..
       - De azi poti fi oricine vrei sa fii. Sa nu iti pese de nimeni si de nimic. Nu iti impune limite, nu ai nevoie de asa ceva. Gandeste-te mai intai la tine si apoi la ceilalti. Ai grija sa fii persoana care vrei tu sa fii, si nu pe cea care o vor ei. Incearca sa inveti sa te iubesti. Iti amintesti la ce concluzie ai ajuns acum cateva zile, nu?
       - ...
       - Iubirea este raspunsul la toate intrebarile. Si pentru ce trebuie sa pui intrebarea, daca tu ai deja raspunsul?

     A fost ziua mea si nu m-au lasat singura. Colegii ma suporta, si parca toata lumea ma accepta asa cum sunt. Incep si sa imi confund idealul cu realitatea. De ce am impresia ca viata mea se apropie ametitor de repede de "perfectiune"? Mi-am dat seama ca nu vreau asa ceva. Nu vreau ca viata mea sa fie perfecta. Nu vreau sa ma simt 100% fericita.
    Eu din melancolie creez. Eu reusesc sa transform durerea in versuri, scrumul in ganduri, speranta in lacrimi. De o saptamana nu am mai scris nimic. Din bucurie si zambete nu reusesc sa creez nimic.
    Ma simt fericita si cred ca starea asta o sa ma distruga. E ca si cum ai avea la dispozitie cele mai sofisticate, stralucitoare si uluitoare pasteluri, si tot ceea ce reusesti sa schitezi pe panza este un peisaj pustiu de iarna. Care mai e rostul?..

    Am 18 ani si ma simt fericita. Si mi-e frica.

  A.

 

Ultima zi - 17!

   Am o stare de euforie pe care nu o inteleg. Cafeaua are gust de trecut si de mine.
   E ultima zi in care am 17 ani. E ultima zi in care (teoretic) sunt adolescenta. Si eu.. eu doar ascult Spike si privesc tavanul. Nu ma simt schimbata. Nu ma simt in nici un fel. Simt doar ca sunt eu. Momentan e suficient.
   Vreau sa schimb blogul putin. Vreau sa imi schimb stilul de a scrie si temele abordate. Nu prea mai vreau ca blogul asta sa imi fie jurnal. Poate nu imi trebuie un jurnal. De ce trebuie sa imi explic fiecare gest, de ce am nevoie de pareri? De ce eu nu imi pot fi suficienta?

   O sa scriu altfel. O sa fiu abstracta. O sa scriu doar pentru mine, fara sa imi pese. O sa scriu si nimeni nu o sa mai inteleaga nimic.
   O sa va dau codul.. intr-o zi. Dar promit ca nimeni nu o sa inteleaga nimic. Doar eu..


     Anemona.

Un fel de.. majorat

    M-am simtit bine. La inceput mi-am pus masca de om fericit, dar dupa am confundat-o cu propriul chip. EA nu a putut fi alaturi de mine. EA a fost internata in spital, dar EI au venit. Si ne-am distrat.
    Am reusit sa ma simt bine dupa ce am baut putin. Am reusit sa inteleg mesajul ei dupa ce am avut suficient alcool in sange ca sa il pot accepta. Si totusi.. am fost treaza. Dureros de treaza. Constienta de fiecare gest, actiune, privire. Alcoolul parca mi-a amplificat unele trairi (sau poate prefer sa dau vina pe alcool pentru unele trairi).
    Nu vreau sa ma mai gandesc la asta. Nu vreau sa ma mai gandesc la lucruri imposibile care sa imi dezintegreze sufletul in particule capabile sa simta doar durere. Nu o sa mai permit asa ceva.
    In seara asta au fost cateva momente in care am uitat sa respir. Din fericire nu toate au legatura cu el. Incep sa redevin normala.

    Marti fac 18 ani. Mi-e frica. Nu vreau sa fiu adult.

   Anemona.

Am plans de fericire..

   Azi mi-am dat seama ca sunt norocoasa. Sunt norocoasa ca am prieteni (si nu sunt putini), sunt norocoasa ca ei imi fac surprize si ma accepta asa cum sunt, sunt norocoasa ca nu ma lasa singura de ziua mea si o sa am chiar doua petreceri (sambata asta cu colegii si sambata viitoare cu prietenii).
   Azi a fost prima zi in care am plans de fericire. Azi mi-am dat seama ca am tot ce mi-am dorit vreodata, ca ma inconjoara oameni care tin la mine (chiar daca de multe ori nu ma inteleg), ca pot fi cine vreau sa fiu si am o viata inainte..
   Azi am desfacut cadoul de la bunica si am gasit acolo darul pe care i l-a facut bunicul la prima lor intalnire: o bratara din mai multe cristale, o bratara pe care mereu o admiram cand eram mica si pe care nu i-am cerut-o niciodata pentru ca nu am indraznit si mi-ar fi parut un gest nesabuit.. nu inteleg de ce nu a oferit acest dar mamei sau matusii mele, dar ea mi-a spus ca asa a simtit. M-a emotionat gestul ei.
    Parintii ma ajuta sa organizez cea mai frumoasa petrecere acasa si au incredere in mine sa ma lase singura toata seara. Au aflat ca fumez si nu mi-au reprosat nimic. Stiu ca suna stupid, dar intr-un fel ma simt eliberata. Nu trebuie sa ma mai ascund. Nu stiu daca ma inteleg, dar ma accepta asa cum sunt. Asta e tot ce conteaza.
    Ma simt norocoasa si nedemna. Stiu ca am chiar mai mult decat mi-as fi dorit vreodata. Mi-e frica sa ma gandesc ca poate nu ii merit. Mi-e frica sa nu imi dezamagesc prietenii, familia, sa nu ii dezamagesc pe cei care tin la mine. Mi-e frica sa nu aiba asteptari mult prea mari de la mine.. dar azi nu merita sa ma gandesc la asta. Azi sunt fericita. Dupa multe luni, zambetul meu chiar e sincer.

   P.S: Am probat rochita pentru majorat. Nu stiu daca imi vine bine (sper sa nu primesc complimente mincinoase diseara), dar cand m-am uitat in oglinda.. nu am mai vazut un monstru. M-am vazut pe mine asa cum vreau sa fiu. Ce ar trebui sa insemne asta?

 Anemona.

Despre regrete

   Am ajuns la concluzia ca regretele sunt cele mai distructive franturi de sentimente. Regretele sunt acel ceva care nu te lasa sa dormi noaptea, care iti chinuie mintea cu intrebari ca "ce s-ar fi intamplat daca..?", nu te lasa sa dormi si te fac sa te gandesti la tot felul de scenarii mai mult sau mai putin posibile.
   Am realizat si eu (in sfarsit) ca cel mai mare regret este sa nu incerci nimic. Nu mi-as putea ierta niciodata gandul ca eu as fi putut face ceva, ca as fi putut schimba ceva.. si am plecat. Ca am renuntat mult prea usor cand puteam avea totul, ca un singur gest sau cuvant ar fi putut contura o noua poveste. Chestiile astea nu se iarta.
   Poate ca nu ai curaj sa incerci ceva, desi stii ca o sa regreti mai tarziu. In situatia asta sunt si eu. Daca o fac o sa regret, iar daca nu o fac o sa regret ca nu am facut-o. Am analizat situatia. Nu mai am ce pierde, nu mai am ce castiga. Pur si simplu imi indeplinesc o dorinta.
    Pana acum mi-a lipsit curajul. De azi imi voi imagina ca dupa viata nu exista nimic, ca viata asta este singura sansa sa fiu fericita si sa traiesc asa cum mi-am dorit mereu. Vreau sa devin persoana care am vrut mereu sa fiu. Vreau sa devin.. Anemona. Nimic si nimeni nu o sa ma poata opri.