Ma uit la ea si ma vad pe mine. Pe cea de acum un an si doua luni. Pe cea care nu isi mai dorea sa traiasca. Nu e doar asta. Sunt o gramada de asemanari si mi-e frica. Daca o sa treaca prin tot ce am trecut eu nu stiu ce fel de amprente o sa ii ramana in suflet.
Ea poate vrea sa fie ca mine. Eu nu stiu daca e vina lor ca am ajuns asa sau a mea ca i-am lasat sa ma aduca in stadiul asta. Port in mine amprente care m-au marcat si care de multe ori nu ma lasa sa respir. Am obsesii si ganduri pe care nu le-am regasit in nimeni altcineva. Nu imi doresc sa impart asa ceva cu nimeni, nici macar cu cei mai buni prieteni.
Ceea ce sunt este rodul gandurilor si actiunilor mele, amprente ale trecutului amestecate cu improvizatii de moment. Este imposibil sa fie si ea la fel. Nu exista doi oameni la fel, exista doar oameni care au trecut prin aceleasi experiente. Si totusi.. iluzia asta ma sperie.
Anemona
