Suntem oameni de sticla..

    Suntem oameni de sticla colorata in nuante de durere si fericire iluzorie. Inchidem in interiorul nostru emotii  zugravite in culori pe care toti le observa, dar prea putin inteleg. Nici noi nu intelegem intodeauna.
    Suntem oameni transparenti si expresivi. Toti isi pot da seama la ce ne gandim, si noi nu putem niciodata sa pastram o taina, nici macar cea a propriei fiinte. Suntem ca o carte deschisa, ca o poveste deja spusa, ceilalti stiu deja la ce sa se astepte, suntem atat de previzibili in confuzia noastra..
    Suntem oameni de sticla si avem sufletul plin de cioburi colorate. I-am lasat sa ne distruga si i-am privit zambind, iar ei nu s-au putut abtine tentatiei.  Bucuria amara se naste din gandul ca - demult - am simtit, ca povestea noastra are macar cateva pagini scrise, si nu are nimic din goliciunea unei coli noi de hartie.
    Suntem oameni de sticla si suntem norocosi ca durerea nu ne-a sfaramat intreaga structura.
    Suntem oameni de sticla si nenorocul nostru este ca sticla asta nu este opaca pentru nimeni. Prin noi (din pacate) toata lumea poate sa vada adevarul, dar prea putini inteleg.
    Suntem oameni de sticla si suntem confuzi.
    Suntem oameni..

     Anemona.

Mutilare

   
    Mi-am mutilat sufletul de atat de multe ori, iar cand a venit vorba de propriul trup chiar nu m-am putut abtine. Am avut zile cand m-am infometat si zile in care am mancat atat de mult incat abia ma mai puteam misca, am avut zile in care m-am taiat doar pentru ca simteam ca doar asta ma face sa par umana.
    Sangele era singurul element care ma facea sa ma simt vie. Durerea ma facea sa ma simt vulnerabila. Senzatia era chiar aceea de care aveam atat de multa nevoie.
    Am cautat umanitatea din mine in cele mai ciudate si dureroase moduri, si tot nu am gasit-o. Am cautat-o in nopti in care am baut pana cand nici nu mai stiam cum ma cheama, dar tot nu m-am convins ca sunt umana. Sau daca sunt mult prea umana..
     Nu stiu daca ma urasc sau daca ma iubesc intr-un mod obsesiv, bonlav. Nu stiu daca sunt normala.

    Anemona.

Durere in suflet.

  Simt o durere in suflet care ma macina,si parca ma face sa uit cine sunt.
  Vreau sa ma schimb.Imi doresc sa ma schimb.Mai am doua luni de vacanta si voi reusi.. Dar mi-e teama. Mi-e teama ca,atunci cand voi zambi,sa privesc intr-o oglinda oarecare si sa nu imi mai recunosc zambetul.Si mi-e teama sa nu ma indepartez de oamenii pentru care am luptat atat de mult..
  Uneori vreau sa il sun,si ma abtin cu greu.Mai am momente cand adorm plangand si ma trezesc zambind,dar de multe ori nu imi regasesc zambetul..  Ce diferenta,dintre eu "a lui",si acea "eu" care eram inainte sa il cunosc..
  Vreau sa ma schimb.Dar persoana in care vreau sa ma transform e aproape opusul celei care sunt acum.Si doare..

Prietene sau ... ?!

Pentru L.

Nu pot sa cred.A trecut o luna de cand mi-ai facut asta, dar eu tot refuz sa cred.

Erai prietena mea.Te stiam de 16 ani, vreiam sa fiu ca tine, ai fost prima persoana care m-a inteles,

credeam ca vom fi prietene pentru todeauna..dar ai stricat totul.

Da,e vina ta,si ma simt mult mai bine sa spun asta.Nu e doar vina ta,dar in mare parte e vina ta. Am avut incredere in tine,poate prea multa,dar daca nu poti avea incredere in prieteni,atunci in cine sa ai?! 

Puteai sa imi ceri orice si ti-as fi dat.Puteai sa imi spui orice si te-as fi crezut.Dar sunt momente cand chiar si eu imi dau seama ca este prea mult.

Am vrut sa cred ca sunt proasta.M-am prefacut ca nu vad unele lucruri doar pentru ca nu vreiam sa ma cert cu tine (evident,din cauza ta),pentru ca aveam nevoie de tine,de cineva care sa ma asculte,care sa ma inteleaga.Dar tu nu ma ascultai,tu doar te foloseai de mine si continuai sa ma crezi proasta chiar si in ultima clipa.

Nu am mai vorbit cu tine de pe 19 noiembrie,si parca mi-e dor.Nu ti-ai cerut scuze si parca asta ma doare cel mai tare.M-am plictisit sa sper,nu vreau sa mai astept ceva care nu se va intampla niciodata. Orgoliul te impiedica sa recunosti ca ai gresit, sa recunosti inseamna sa accepti si sunt sigura ca nu vrei asta.

Am crezut in tine.Am crezut in prietenia noastra.Da,sunt fraiera.Dar tu ce esti?

Singuratate..

 
   Singuratate,durere,umilinta.. intr-un cuvant: depresie!

   De ce e atat de greu sa fiu eu?De ce doare atat de tare fiecare vorba a lor,a oamenilor pe care pur si simplu nu ii intereseaza soarta ta?Cate lovituri trebuie sa mai suport ca sa inteleg in sfarsit ca trebuie sa merg mai departe, ca imi pasa prea mult, ca sunt prea sensibila? Cand o sa vad in oameni ceea ce sunt cu adevarat, si nu ceea ce vreau eu sa fie?As vrea sa pot schimba lucrurile astea la mine..

  "Azi vreau sa uit de toti,azi vreau sa uit de mine.."