Eu nu sunt exceptia

   Cand rasare soarele ma simt fericita, dar seara ma cuprinde tristetea.
   Nu incetez sa ma intreb: cum sunt cu adevarat? Care imi este masca si care imi este adevarata fire? Exista oameni care stiu mai multe despre mine decat stiu eu, gandul asta ma intristeaza.
   Cred ca oamenii transparenti sunt tristi aproape tot timpul. Probabil nu sunt o exceptie. Am trait doar fericirea ignoranta, intensa... dar reala. Sunt confuza.


   A.

Citesc ca sa nu plang..

   "Opreşte-te un moment. Uită-te la tine. Eşti un om. Eşti frumoasă. Eşti atât de frumoasă. Şi poţi să fii ceva. Poţi să fii totul. Nu urî pentru că cineva ţi-a frânt inima, sau pentru că părinţii tăi s-au despărţit, pentru că prietena ta cea mai bună te-a trădat, sau pentru că un băiat de pe stradă s-a uitat ciudat la tine. Nu te concentra asupra lucrurilor pe care nu le poţi controla. Plângi atunci
când ai nevoie. Nu te agăţa de amintiri dureroase. Trăieşte pentru ceva. Trăieşte pentru tine. Îndrăgosteşte-te. Dezindrăgosteşte-te. Fă acest lucru de atâtea ori până când ai să ştii cu adevărat cum e să iubeşti pe cineva. Spune-le oamenilor cum te simţi cu adevărat. Dormi sub stele. Imaginează-ţi. Inspiră-te. Împarte ceva minunat. Fă ceva frumos şi apoi distruge-l. Cunoaşte lume nouă. Urmează-ţi visele. Trăieşte-ţi viaţa la maxim. Lasă toate lucrurile rele din trecut să plece şi trăieşte... fi fericita." (Sursa: http://smile-without-you.blogspot.ro/2012/11/cand-esti-la-pamant-citeste-asta-pentru.html).

   E optimista postarea. Nu ma regasesc de multe ori in ea.. desi mi-as dori.

   Am plans atat pentru ca L. m-a tradat, pentru ca nu arat asa cum imi doresc, pentru ca el nu poate fi al meu (sau nu stiu cum sa il fac sa fie al meu).. am plans de fiecare data cand am mi-am dat seama ca ceilalti si-au format o impresie gresita, am plans cand am invatat si am luat note mici, am plans atunci cand a plans si Bianca.. am plans cand nu am slabit mai mult de 5 kg intr-o luna, cand m-am simtit umilita, tradata, inutila.. si dupa am scris.

    Dar acum nu mai vreau sa mai plang. Nu mai am lacrimi. Mi-au ramas doar zambetele.. false sau mai putin false, nu conteaza! Candva o sa imi creez o masca perfecta, o masca pe care atunci cand o voi purta nimeni nu va mai putea face diferenta dintre mine si ea.. 

    Candva voi deveni o masca. Candva voi deveni Anemona. Acum doar zambesc..

Mutilare

   
    Mi-am mutilat sufletul de atat de multe ori, iar cand a venit vorba de propriul trup chiar nu m-am putut abtine. Am avut zile cand m-am infometat si zile in care am mancat atat de mult incat abia ma mai puteam misca, am avut zile in care m-am taiat doar pentru ca simteam ca doar asta ma face sa par umana.
    Sangele era singurul element care ma facea sa ma simt vie. Durerea ma facea sa ma simt vulnerabila. Senzatia era chiar aceea de care aveam atat de multa nevoie.
    Am cautat umanitatea din mine in cele mai ciudate si dureroase moduri, si tot nu am gasit-o. Am cautat-o in nopti in care am baut pana cand nici nu mai stiam cum ma cheama, dar tot nu m-am convins ca sunt umana. Sau daca sunt mult prea umana..
     Nu stiu daca ma urasc sau daca ma iubesc intr-un mod obsesiv, bonlav. Nu stiu daca sunt normala.

    Anemona.