Ultima zi de vara - bilant

      Vara asta am reusit sa:
    - rezist 3 luni la un curs de engleza pentru avansati, in conditiile in care eu "uram" engleza (defapt, imi placea foarte mult aceasta limba, dar ma enervam groaznic cand imi dadeam seama cat de putine stiu in comparatie cu altii)
    - beau vodka cu un prof superdragut (de engleza bineinteles)
    - scriu o mare parte din cartea pe care o incepusem (am 62 de pagini in Word, hihi)
    - merg la "Marea Stropeala"
    - vad si sa simt Marea
    - imi demonstrez ca ma pot lasa oricand de fumat (doua luni +)
    - ma intalnesc cu una din cele mai bune prietene ale mele in Brasov, si chiar am fost placut surprinsa sa constat ca este exact asa cum era si pe messenger si la telefon - foarte simpatica, amuzanta si intelegatoare
     - dorm pana tarziu (nu pare o realizare prea mare, dar cei care au avut ore de la 7 ma vor intelege)
     - fotografiez apusul (vara asta am incepu acest "ritual", de obicei nu faceam asta)
     - merg la maraton de Ziua Marinei, si sa nu termin ultima
     - rad pana am facut febra musculara
     - imi fac noi prieteni
     -  gasesc un serial super si sa ma uit la el - P.L.L
     -  cumpar foarte multe haine din mall-uri (Brasov, Bucuresti, Constanta).. chiar mi-am luat si multe chestii de la SEPHORA (fetele o sa imi inteleaga entuziasmul)
     - mananc mancare chinezeasca (pentru prima data)
     - fac lvl 30 la League of Legends si sa invat sa joc foarte bine (deh, imi plac jocurile de strategie)
  
    Ce nu am reusit vara asta:
     - sa ma vopsesc roscata (dar se rezolva..)
     - sa il uit (.. incep sa aberez)
     - sa filmez scurtmetrajul ala al carui scenariu l-am scris in doua zile
     - sa invat sa inot
     - sa invat sa gatesc

      Si mai sus sunt cateva poze de la mare (a doua poza este facuta la o bisericuta din Cernavoda si nu am modificat-o). Special pentru B.D. :).

      Si acum, sa ne scotem palaria in fata ultimei zile de vara!

    Anemona.

M-am intors

    Acum nu mai am picioarele in apa si nici nu ma mai plimb pe plaja pustie. Am corpul plin de nisip si abia astept sa faca toata lumea dus ca sa intru si eu. Tipic mie..
    E penultima zi de vara si mie nu imi vine sa cred cat de repede au trecut zilele astea. Mi-e dor de cursul de engleza, de prieteniile de-o vara, de proful cel dragut si de multe altele. Dar (cica) nu e nici o problema, voi mai avea parte de toate astea si vara viitoare. E adevarat, proful probabil nu va mai avea parul cret, saten si probabil nu va semana deloc cu EL (si probabil nu voi mai simti nimic cand il voi privi) , dar inca mai sper ca "colegii-de-anul-viitor" vor fi la fel de sociabili, amuzanti si nebuni.
       Abia asteptam sa ajung acasa. Mi-au lipsit multe.. dar nu aveam nevoie cu adevarat de nimic. Acum tot ce imi trebuie este o punga mare de popcorn si un nou episod din Preety Little Liers.

Anemona. 

Mare..

 
   Stau pe plaja cu picioarele in apa, o cutie de Redd's in mana si castile in urechi. Mai sunt doua saptamani de vacanta (mai putin chiar, dar shh!- prefaceti-va un minut ca e asa cum spun eu) si pot sa spun ca am avut cea mai superba vara din toate (fara exceptie).
    Un singur lucru mi-a lipsit.. el.
    Trebuie sa ma prefac ca nu imi pasa. Trebuie sa imi pun ochelarii de soare, sa imi afund picioarele in apa si sa ma bucur pentru ca in sfarsit vad si simt si eu marea (dupa 3 ani).

    Va urma..

    Anemona.

Cenusa (*)

 
    Au fost acele momente cand nu stiam cine sunt,
    Si nimeni nu a putut sa imi dea un raspuns,
    Am cercetat in mine in amanunt,
    Dar n-am gasit nimic intr-un suflet de durere strapuns.

    Sunt inconjurata de multi oameni care cersesc iubire,
    Dau au sufletul gri si imi fura zilnic din propria culoare,
    Imi fura din inima bucati si imi cer o despagubire
    Platita in suferinta si lacrimi amare.
 
    Am avut vise colorate, dar nu a contat,
    Imediat mi le-au spulberat, nepasatori,
    Cu al lor pesimism vesnic necolorat,
    Si-au jucat rolul si m-au pacalit, ca niste actori.

    Si totul in jur e numai cenusa.

Scarba

   Azi mi-e scarba de mine si de tot ce tine de mine.
   Nu inteleg acest sentiment. Azi nu am simtit asta. Azi am fost trista, dar nu am simtit nimic. Azi am fost singura care a plans in hohote pentru ca s-a terminat cursul de engleza, si "profii" (de fapt niste studenti foarte amzanti si draguti, englezi) au plecat la Bucuresti pentru ca au avion maine. Azi am fost nebuna aia care i-a imbratisat pe toti, si am fost din nou fata care si-a mai facut noi amici (cu 3 dintre ei vorbesc zilnic, incep sa am prea multi prieteni si parca devine o problema). Si am fost si tipa aia care a facut pe fotograful la terasa, si a vorbit cu toata lumea. Eu nu eram asa.. chiar Zak (cel mai dragut prof din univers) m-a imbratisat. Si am reusit sa discut 5 minute (CINCI!!!) cu Flora, doar eu si ea, ceea ce e o performanta, pentru ca eu uram engleza..
    O sa imi fie dor. O sa imi fie dor de discutiile sadice cu St. (despre incercarile ei de sinucid, despre incercarea mea, despre droguri, bautura, tigari si baieti draguti), de drumul pana acolo (stau in celalalt capat al orasului dar a meritat fiecare drum dus-intors deseori facut pe jos),de glumele noastre si de scenetele amuzante, de tipul care m-a luat in brate rugandu-ma sa nu ma schimb pentru ca sunt frumoasa asa (si pe care l-am tratat cu raceala, indepartandu-l). O sa imi fie dor de toti.
  
    M-au schimbat. Simt ca oamenii aia au luat cu ei o parte din "vechea" eu, si mi-e sila de ce au lasat in urma. Asta simt azi, iar sila parca se amesteca cu o urma de neputinta pentru ca nu ne vom mai reuni niciodata in "vechea formula".
     Am scris mult. Sau poate prea putin. Chiar nu mai conteaza. Sunt singura acasa si am o senzatie foarte aiurea. Nu am putut lucra pentru carte mai mult de o jumatate de pagina.

    Azi mi-e sila si scarba de mine.De noua eu.
    De Anemona.

Concluzie

  
  M-am inselat. Nu trebuie sa o descopar (in mine) pe Anemona. Trebuie sa o creez.

Pauza - nu o sa mai scriu o perioada!

   Nu o sa mai scriu pe blog pentru o perioada de timp.Nu stiu cat va dura, daca va fi o jumatate de luna sau mai mult..
   Simt ca nu mai ma regasesc.Si nu pot sa scriu despre mine in starea asta.Iar cum blogul imi este ca un jurnal, probabil as minti chiar fara sa imi doresc.Si decat sa scriu minciuni mai bine nu mai scriu deloc, pentru ca eu vreau sa ma vedeti asa cum sunt defapt.
   Probabil o sa scriu doar articole pentru Blog Power (din cand in cand),dar care nu au nici o legatura cu propria persoana.Sau poate o postare fugara cand se va intampla ceva important in viata mea (desi ma indoiesc). Habar nu am.
   Voi urmari in continuare blogurile pe care le iubesc,dar nu voi mai lasa atat de multe comentarii. Si ca tot am adus vorba de comentarii.. promit sa va raspund la toate comentariile, desi nu cred ca vor fi multi interesati.
   As vrea sa va multumesc tuturor pentru ca ma ascultati si ma cititi.Alaturi de voi chiar pot fi eu cu adevarat. E singurul loc in care imi dau masca jos.. Cand mi-am facut blogul nu mi-am imaginat niciodata ca vor exista oameni care chiar vor aprecia aceste randuri. La inceput am avut senzatia ca imi scriu chiar mie. Dar orice as fi facut tot nu am reusit sa ma regasesc. Iar asta vreau sa fac acum..
   Sunt curioasa oricum cati imi veti fi alaturi cand voi reveni.. Oricum, va doresc o vara plina de distractii si multa iubire! :3
   

 Nici nu mai stiu daca sunt Anemona..

Confesiune

   Nu stiu de ce scriu aceste randuri. Oare de ce simt nevoia sa fiu sincer dupa atata timp, cand pentru zeci de ani singurul meu prieten am fost chiar eu insumi? Oare cel ce va citi aceste randuri va fi capabil sa nu judece? Te rog pe tine - cel ce citesti acesta confesiune - sa nu ma judeci. Nu imi scriu gandurile aici pentru ca tu sa judeci. Vreau doar sa ma asculti. Si daca poti - sa ma intelegi. Dar stiu ca asta e imposibil..
   Inainte sa mai spun altceva, ar trebui sa stii ca eu pot calatori in timp. Probabil crezi ca nu este corect ca un singur om din aceasta lume sa poata calatori in timp, si acea persoana "norocoasa" sa fiu chiar eu. Dar este foarte corect. Mereu am fost o persoana banala. Oamenii nu ma bagau niciodata in seama si nu imi ascultau niciodata parerile. La inceput am incercat sa le fac pe plac prefacandu-ma ca eram alta persoana, dar nici asta nu a functionat. Oamenii tot fugeau de mine. Orice as fi facut nu i-ar fi afectat deloc. Erau prea preocupati sa isi traiasca vietile imperfecte, si nimeni nu avea timp pentru mine. Pentru ei timpul era o adevarata problema - nu aveau timp sa iubeasca, nu aveau timp sa obtina ceea ce isi doreau (mereu isi doreau din ce in ce mai multe), nu aveau timp sa stea cu cei dragi, nu aveau timp pentru ei..
  Intr-o zi am incercat sa ma sinucid. Simteam ca viata este un dar pe care nu mi l-am dorit niciodata. In ziua cand m-am aruncat de pe acea cladire inalta pot spune ca l-am cunoscut pe Dumnezeu. El nu mi s-a aratat nicidoata - dar l-am simtit.. Pentru o fractiune de secunda m-am simtit cu adevarat fericit, impacat cu mine insumi. Dar dupa m-am prabusit. O durere surda mi-a cuprins tot corpul, si am auzit ca prin vis cum oamenii strigau ingroziti. Era chiar ciudat.. Pentru prima data ma observau, ma observau cu adevarat. Am inchis ochii si am adormit. Nu mai simteam nici un fel de durere..
  M-am trezit intr-o camera cu peretii albi. Lumina era orbitoare. Mi-am sters ochii somnoros. Corpul incepea din nou sa ma doara. Era groaznic. Ma intrebam de ce nu am murit, daca nici macar moartea nu este pentru mine. As fi vrut sa sfarsesc si eu ca toti oamenii, dar Dumnezeu avea alte planuri pentru mine..
   Durerea se intensifica iar eu am inchis ochii. Ma simteam epuizat. Incercam sa imi amintesc locurile natale. Incet incet diferite contururi prindeau viata in mintea mea. Nu mica mi-a fost surpriza cand m-am trezit si am constatat ca ma aflam in casa in care am copilarit. Din bucatarie se simtea un miros ademenitor de clatite cu mere - in mod ciudat, acela era desertul pe care mi-l pregatea mama cand eram un copil. Nu mai mancasem clatite cu mere de cand mama murise, cu ani in urma.. Era straniu, dar nu m-am ingirjorat, credeam ca eram inca sub efectul medicamentelor.
   Am inchis ochii din nou, si mi-am imaginat liceul - cimitirul tineretii mele. Mi-am dorit sa ajung in curtea liceului la inceput de septembrie, iar cand am deschis ochii ma aflam chiar la festivitatea de deschidere. Era imposibil sa nu imi recunosc colegii, stateau ca de obicei in primul rand - dar erau atat de mici! M-am intrebat unde sunt adultii aroganti care au devenit acum. Un baietel cu ochi negrii mi-a zambit. Mi-am dat seama atunci ca acel copil sunt chiar eu si mi-am dorit sa ma duc sa vorbesc cu mine cel din trecut, sau macar sa ma imbratisez. Dar ar fi fost un gest inutil.. Nu imi doream ca o vorba spusa la intamplare sa schimbe viitorul, sau mai rau - nu imi doream sa fiu respins chiar de mine insumi. Si atunci m-am resemnat.
   De atunci eu sunt un calator al timpului. Nu stiu cum am reusit sa fac asta, dar nici nu conteaza. Probabil Dumnezeu mi-a dat o noua sansa. Odata am cunoscut o tanara. Ma intorsesem in trecut in Italia pentru a urmari un celebru festival. Cand privirea mea s-a intersectat cu a ei, ea nu m-a evitat. Mi-a zambit si s-a apropiat timida. Am inceput sa discutam banalitati. Simteam ca incep sa ma indragostesc de ea. Am tinut legatura si pentru o lunga perioada de timp am fost prizonier al aceluiasi spatiu si timp. Traiam cea mai frumoasa poveste de dragoste si nu mai aveam timp si pentru altceva. Calatoriile mele in timp au incetat. Pana intr-o zi cand am calatorit in viitor, dorindu-mi sa aflu sfarsitul povestii noastre. Am ajuns intr-o Italie pe care nu o recunosteam si mi-am cautat logodnica, dar cand am gasit-o ea nici macar nu isi mai amintea numele meu. Era foarte batrana, avea deja stranepoti si fusese casatorita cu un general. M-am reintors intr-un prezent dureros si dupa multe luni in care ma simteam neputincios iar ea nu intelegea ce se intampla cu mine, ne-am despartit.
   Acum sunt doar eu. Imbatranesc, dar nu mi-as dori sa fiu nemuritor. Eu cunosc trecutul si prezentul, si sunt condamnat sa retraiesc aceleasi greseli tot timpul. Greselile tuturor.. si nu stiu ce m-as face daca acest chin ar fi vesnic.
   Pentru mine timpul nu are nici o valuare. Compar de multe ori prezentul cu un trecut dureros, iar viitorul cu un prezent iminent. Mi-ar placea sa calatoresc doar in viitor, sa observ consecintele unor decizii pe care le-am luat fara sa stiu ce ma poate astepta. Sunt atat de multe ganduri..
   Mi-ar placea sa opresc timpul exact in clipa in care am cunoscut-o. Mi-as dori ca noi doi sa nu avem trecut si nici viitor, sa traim doar prezentul. Mi-ar fi placut sa existe un Univers in care iubirea noastra sa fie vesnica. Dar nu este posibil..
   Voi impaturi aceasta foaie pe care sunt scrise cateva din gandurile mele si o voi pune intr-o sticla, apoi voi arunca sticla in Ocean. Probabil va trece mult timp pana cand cineva va descoperi tot ceea ce am scris, poate voi fi mort.. dar oare ce sansa exista ca aceasta confesiune sa ajunga la EA?..
   Oare iubirea adevarata nu tine cont de timp sau ratiune?.. Eu mi-am impus sa o uit.
   

Articol inscris in Blog Power 35  dupa urmatoarea tema propusa de  Dana :

Se zice că timpul trece. Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp.

- fiecare percepe timpul în modul propriu; ce înseamnă timpul pentru tine?

- presupunând posibilă călătoria în timp, care este sensul pe care l-ai alege, trecut sau viitor?

- presupunând posibilă oprirea timpului, în ce moment te-ai opri? Pentru cât timp și de ce?

Au mai scris si : http://burgulmeu.blogspot.ro/2012/08/timpul-eterna-poveste.html
http://nymphtamine.blogspot.ro/2012/08/lista-calatorului.html