Cand iubesti un inger #

     " Cand ne uitam la cineva (la un inger) din postura unei iubiri neimpartasite si ne imaginam placerea de a fi in paradis alaturi de acea persoana, suntem tentati sa trecem cu vederea un pericol important: cat de curand atractia pe care o simtim ar pali daca ingerul ar incepe sa raspunda iubirii noastre. Ne indragostim pentru ca tanjim sa evadam din noi insine langa cineva pe cat de frumos, inteligent si spiritual pe cat suntem noi de urati, prosti si plati. Dar daca aceasta faptura perfecta ar decide intr-o zi sa ne iubeasca la randul sau? Am fi intrucandva socati - cum sa fie atat de minunata precum credeam, daca are prostul gust sa ma aleaga chiar pe mine? Daca pentru a iubi trebuie sa credem ca fiinta pe care o iubim ne este intr-un fel superioara, nu apare un paradox crud daca ne impartaseste dragostea? Ajungem sa ne intrebam: Daca este atat de minunat/a, cum se face ca iubeste pe cineva ca mine?"

     Fragmentul de mai sus este din cartea "Eseuri de indragostiti" a lui Alain de Botton. L-am scris aici pentru ca mi-a placut, pentru ca mi-a dat de gandit, pentru ca este si una din dilemele mele..
     Oare as putea iubi daca dragostea mi-ar fi impartasita? Mi-e frica sa raspund la aceasta intrebare..
     Am fost genul de copil care niciodata nu s-a multumit cu o singura jucarie. Am ajuns o persoana care se plictiseste repede (teribil de repede as putea spune), care nu stie ce vrea, care pretuieste libertatea mai mult decat orice.. si atunci? Oare as reusi sa iubesc intr-un alt mod decat suferind in tacere? Oare as putea sa ma schimb pentru un el, pentru un oarecare el?
     "Nu" as raspunde probabil acum. Anemona rade. "Ai inceput deja sa te schimbi.. asa m-am nascut eu".

    P.S: Incep sa cred ca am personalitate multipla. E de bine, e de rau.. sau sunt doar o nebuna care isi schimba starile prea des?
    P.S.S: Postarile insotite de semnul "#" vor avea mereu citate, la fel cum postarile insotite de "*" sunt mereu poezii scrise de mine.