Mai bine decat singura..

 
     Nu imi explic cum ieri am trecut de la un plans isteric la un ras molipsitor in mai putin de jumatate de ora. Incepusem sa plang pentru ca am niste probleme pe care simt (si stiu) ca nu le pot depasi, care nu depind numai de mine si care ma macina si imi cauzeaza tot felul de ganduri deprimante.
     L. m-a sunat. Intre noi mereu a fost (sau asta am vrut sa cred, in fine..) un fel de legatura invizibila care ne face sa depindem intr-un mod straniu una de alta. Pana sa ma tradeze in cel mai halucinant si umilitor mod pot spune ca tineam la ea ca la o sora.. acum sincer nu mai stiu, prefer sa nu imi mai bat capul si sa dau vina pe faptul ca am nevoie de poveste mai mult decat am nevoie de ea (nu imi vine sa cred ca am recunoscut asta!).
     - Ce faci? ma intrebase la telefon, putin confuza.
     Plangea si ea. Plangeam si eu. Am povestit un timp, si dupa am inceput sa radem ca nebunele. Sa ne bagam ceva in ea de viata. Sa ne dam seama ca defapt plangem degeaba. Ca niste proaste.
      A fost un moment in care nu mi-a mai pasat. In care am uitat de probleme fara sa beau alcool ca o disperata sau sa privesc o tigara cum incet incet se stinge. A fost un fel de.. betie/inconstienta spirituala (oare exista termenul asta sau tocmai am mai inventat ceva..???).In orice caz a fost de o mie de ori mai bine sa rad cu ea decat sa plang singura.
     
     Dar dimineata m-am trezit. Si mi-am amintit ca acea problema. Si ca nu depinde numai de mine sa o rezolv. Si mi s-a frant sufletul.. iar.

    Tu in ce moment ai fost beat/inconstient spiritual?

  Anemona nu e aici. Azi nu sunt si nu am fost puternica. Nu pot si nu vreau!    

Excursie la Roma

 
      - E real! Pe bune.. chiar e real! am exclamat in timp ce mi-am trantit toate bagajele pe podeaua acoperita doar de o carpeta pufoasa, ca talpile parca mi se scufundasera in materialul atat de moale, dandu-mi o senzatie extraordinara.
      El m-a privit zambind si si-a muscat buza abia abtinandu-se sa nu rada.
      - Iubita mea.. ti-am tot repetat asta si in avion si o sa ti-o mai spun de cate ori va fi nevoie. Nu visezi! Tu chiar ai castigat excursia aia la concursul de la radio.. intelegi?
      Am alergat si m-am trantit pe pat. Era atat de mare ca parca ma pierdeam printre asternuturile ca de matase, dar totusi mi se parea extrem de confortabil.
      - Mai spune-mi odata unde suntem azi! am strigat.
      Am inchis ochii imaginandu-mi ca el ma priveste curios si amuzat in acelasi timp. Puteam sa jur ca face asta.. ii cunosteam fiecare gest si de cele mai multe ori ii intuiam fiecare gand.
      - Suntem in Roma..
      - Roma..hmm.
      L-am auzit cum se descalta si am simtit cum patul parca tremura usor datorita greutatii lui.
      - Hotelul NH Leonardo da Vinci! a exclamat el cu bucurie.
      - O spui de parca ai sti ceva ce eu nu stiu, i-am spus eu cu subinteles.
      M-a luat de mana si s-a asezat chiar langa mine, apoi a inceput sa se joace cu o suvita din parul meu lung, roscat.
       - As vrea sa ma asigur ca intelegi cat de norocoasa ai fost sa castigi o minivacanta la acest hotel. Am inteles ca NH Hoteles sunt prezente in peste 20 de tari.. ce iti spune asta, iubita mea?
        - Ca oamenii astia isi fac chiar bine treaba..
        - Exact! imi sopti el sarutandu-ma pe obraz.
        - Uhmm...
        - Si ar trebui sa iti spun si ca sunt absolut sigur ca la baie o sa gasesti un cosulet plin cu produse cosmetice din noua colectie  "Agua de la Tierra”..
        Am zambit. Primul meu impuls a fost sa ma ridic din pat si sa alerg spre baie, dar felul ferm in care imi strangea mana m-a oprit.
         - Sunt convins ca sunt produse ambalate in cutii micute, viu colorate si  biodegradabile! imi sopti el la ureche, tachinandu-ma.
         - Mai bine taci, imi este destul de greu sa stau aici de parca nu mi-ar pasa! i-am spus eu bosumflata.
         - Ok.. hai sa schimbam subiectul. Stiai ca exista un hotel NH si in Romania?
         - Serios?
         - Da.. in Bucuresti.
         - Nu am stiut.
         - Ar fi placut sa ne facem vacanta de Paste acolo.
         Am inceput sa rad.
         - Eu inteleg ca iti place foarte mult camera asta, dar totusi.. haide sa ne bucuram de vacanta asta. Nu am vazut niciodata Roma, si uite cat avem de despachetat, si..
         Imi puse un deget pe buze obligandu-ma sa tac.
        - Ai dreptate. O sa vedem Roma, o sa ne plimbam pe strazile astea atat de aglomerate, o sa vedem Colosseum-ul, o sa mancam celebrele paste carbonarra facute chiar de italieni.. dar acum gata cu vorba si gandurile inutile, hai doar sa ne bucuram de vacanta asta! mi-a soptit.
        Iar dupa, buzele lui le-au cautat pe ale mele, contopindu-se in cel mai dulce sarut.

Articol inscris pentru SuperBlog2012-proba 13

Problematica timpului

 
    Vine o vreme cand timpul nu ne mai ajunge, cand saptamanile trec atat de repede ca uitam si in ce zi suntem, cand responsabilitatile sunt din ce in ce mai multe si ne simtim coplesiti, cand rareori se gaseste cate un moment liber pe care il putem dedica celor dragi sau propriilor pasiuni.. si atunci, ce e de facut?
    Oare pentru ca sa castigam suficient cat sa ne putem asigura un trai decent trebuie sa sacrificam aproape tot timpul nostru atat de pretios?.. Oare viata noastra se rezuma doar la job si familie si nu putem face nimic ca sa schimbam asta?..
     Hmm..

    As putea incepe prin a spune ca la locul de munca toti ar trebui sa incercam sa ne facem cat mai bine treaba. Desigur ca micutele si rarele pauze ar putea intra in categoria "timp pentru noi", dar 10 minute par neinsemnate in comparatie cu orele in care doar muncim.
    Pentru a avea o viata echilibrata invatati sa spuneti NU. Viata e mult prea scurta ca sa ne pierdem timpul cu lucruri care nu ne fac placere si care nu ne aduc nici un fel de beneficiu. Daca seful te roaga sa iti iei niste ore suplimentare (ore pe care nu ti le plateste), spune-i ca nu poti, daca asta simti. Daca o persoana pe care nu o prea suporti te invita in oras, spune-i nu! Ai fi surprins sa vezi cat de mult timp poti economisi astfel si ai realiza insfarsit cat de multe momente care nu iti fac placere si nu sunt neaparat necesare ai indurat..
    Ca sa ai o viata echilibrata incearca sa acorzi suficient timp familiei tale. Iluzia unei cariere perfecte este una ampla, si te-ai putea gandi ca stai peste progam doar pentru ca voi sa duceti o viata mai buna. Dar crezi ca ai tai copii isi vor aminti ca tu ai stat 2 saptamani peste progam ca sa iti poti permite jucariile acelea noi, de ultima generatie?? Iti spun eu ca nu! Ei isi vor aminti doar de un parinte mereu absent, mereu pus pe fuga, o persoana care nu are niciodata timp pentru ei. Asta vrei?..
    Incearca totusi sa iti organizezi timpul. Consider ca ti-ar fi de mare ajutor o agenda. Asigura-te ca nu uiti de aniversarile celor dragi, de cursurile de dans (iti amintesti ca dansul este marea ta pasiune, si ai vrut de atatea ori sa renunti dar nu ai putut..), de serbarile copiilor sau de proiectele pe care le ai de facut la serviciu (ai grija sa nu iti asumi mai multe responsabilitati decat este necesar si sa fii sigur ca le poti indeplini).

      O solutie mereu exista. E destul timp sa o gasesti pe cea potrivita, depinde doar de tine!

   Articol scris pentru SuperBlog 2012-proba 12

Nimanui nu-i pasa!

    Nimanui nu-i pasa. Pur si simplu.
   
    Daca prietenilor le-ar pasa, m-ar cauta si cand nu am chef de distractie sau bautura si probabil ar sti ca sunt trista si atunci cand nu plang si incerc sa ii pacalesc pe ceilalti cu un zambet fals, putin cam chinuit.
    Daca tatei i-ar pasa probabil nu m-ar intreba mereu daca fumez sau sunt drogata si mi-ar arunca in sila niste bani "pentru noile mele pasiuni"..
    Daca mamei i-ar pasa ar intelege ca nu ma poate controla, ca am o varsta si ca am nevoie si de momente cand trebuie sa fiu singura.
    Daca Copilului i-ar pasa probabil mi-ar fi spus asta, si poate mi-ar citi in continuare blogul.. iar vorbesc despre el. Si am promis ca nu o mai fac.. aiurea!
    Daca lui L. i-ar pasa nu m-ar suna doar cand ea are probleme.

    Si acum.. ca am ajuns la aceasta geniala concluzie - NIMANUI NU II PASA - nici nu stiu daca e de bine sau nu. Mereu mi-am dorit ca actiunile mele sa nu aiba consecinte, si acum simt ca e exact genul de moment pe care l-am asteptat. Adica - daca lor nu le pasa mie de ce mi-ar pasa? De ce sa fiu eu mereu idioata aia care inca mai spera, care asteapta "clipa perfecta", care are mintea plina de reguli si principii, care..
     Nu! Gata! Trebuie sa invat sa spun "nu!" la timp. Renunt sa mai fiu asa.
     "Nimanui nu ii pasa".. hmm... asta inseamna ca pot sa fac ce vreau, cand vreau, cum vreau  fara sa ma gandesc la consecinte. Fara sa ma gandesc la ei.
     
      Nimanui nu ii pasa. Promit ca o sa invat sa nu imi mai pese nici mie.

  Anemona.

O poza si multe lacrimi

     Plang. Aveam nevoie sa ma trezeasca cineva.. dar nu mi-am dat seama cat de mult o sa doara.

  A.

Am daruit emotii!

    Tremuram din cauza emotiilor mult prea puternice. Asteptasem momentul asta atat de mult timp, si acum ca ziua cea mare sosise ma simteam coplesita, imi era teama ca nu o sa ma ridic la inaltimea asteptarilor ei sau invers..
    Comandasem o sticla de sampanie si acum o asteptam pe.. ea. Pe Bianca o cunoscusem prin intermediul blogului, era acea persoana care ma ajuta mereu cu un sfat, nu ma judeca, nu ma certa sau critica. A fost usor sa ne imprietenim, i-am cerut adresa de mail si am tot vorbit. Era straniu, simteam cumva ca o cunosteam de o viata intreaga, era o persoana care facuse tot ceea ce facusem si eu, gandea ca mine, simtea ca mine.. In scurt timp a devenit una din cele mai bune prietene ale mele, abia asteptam sa ajung acasa ca sa pot aprinde laptopul si sa vorbesc cu ea, era un sentiment ciudat, cunoscusem insfarsit o persoana care reusise sa imi vada sufletul exact asa cum era el, si ma acceptase asa cum sunt.
     Stateam in cafeneaua care avea peretii decorati cu tot felul de fotografii ale unor oameni obisnuiti si le analizam atenta expresiile imortalizate - un fel de transpunere eterna a unei clipe. Unii dintre cei care se lasesera fotografiati erau fericiti, unii doar se straduiau sa para fericiti, mai erau oameni tristi, oameni cu ochii inlacrimati, oameni.. iar toate pozele erau facute chiar la masa la care stateam eu acum! Incercam sa imi dau seama daca pozele erau instantanee sau oamenii stiusera ca sunt fotografiati, sau poate..
     - Hei!
     Inima a inceput sa imi bata cu putere si mi-am ridicat tematoare privirea. Am inteles imediat cine mi-a intrerupt firul gandurilor  In fata mea era ea - una din cele mai bune prietene ale mele, aceeasi fata cu care vorbisem de cateva luni zilnic prin mail-uri si la telefon, era prima data cand o vedeam fata in fata si aveam emotii atat de mari..
    Ea imi zambea si ma privea curioasa. Avea ochii mari, negrii, buzele subtiri, tenul alb ca zapada si era destul de slabuta. Arata exact ca in fotografiile pe care mi le trimisese cu cateva luni in urma.
    - Buna! am salutat-o eu.
    S-a uitat ciudat la mine cateva clipe si dupa m-a imbratisat strans. I-am zambit si dupa ne-am asezat amadoua la masa. Am mai privit-o un timp fara sa spun nimic, apoi am insiprat adanc si facandu-mi curaj am spus:
     - Brasovul e cel mai minunat oras pe care l-am vazut in viata mea.
     A chicotit.
    - Ma bucur ca iti place, a spus ea soptit.
    - Esti norocoasa.. ca locuiesti aici.
    - O haide, sunt sigura ca nici orasul tau nu e atat de groaznic!
    Am ridicat din umeri, dorindu-mi sa par nepasatoare.
    - Daca zici tu..
    Mi-a zambit. Am inchis ochii pentru cateva clipe, amintindu-mi de surpriza pe care o aveam pregatita pentru ea. Mi-am deschis poseta si am scos din ea o cutie ambalata frumos si care avea culoarea piersicii - culoarea ei preferata. I-am intins-o si i-am zambit.

    - Pentru ce e asta? m-a intrebat.
    Nu i-am raspuns.
    - Dar.. nu e Craciunul! s-a aparat ea.
    - Sper sa iti placa, i-am spus eu.
    M-a privit curioasa. Tremura de nerabdare si in ochi i se citea surpriza cauzata de acea bucurie neasteptata. A deschis cutia cu o asa rapiditate, ca as fi putut jura ca mai are putin si sfasaie ambalajul. Inauntrul cutiutei a gasit o punguta neagra de catifea pe care a cercetat-o atenta cateva secunde, apoi a desfacut-o cuprinsa din nou de aceeasi dulce nerabdare.
     -Wow! a exclamat, in timp ce scotea medalionul Titanic Heart  din punguta de catifea.
    S-a holbat cateva secunde la minunata bijuterie, parca nevenindu-i sa creada. O priveam si imi simteam sufletul cuprins de o neasemuita bucurie, sentimentul ca un micut gest poate aduce zambetul pe un chip atat de drag ma facea fericita.

     - Arata exact ca cel din Titanic! a exclamat ea surpinsa.
     - Stiu asta la fel de bine cum stiu si ca Titanic e filmul tau preferat!
     - Hmm..
     - Colierul asta sper sa iti aminteasca mereu ca esti o persoana speciala si meriti un cadou special.
     - Chiar nu ma asteptam sa imi daruiesti asa ceva..
     Am chicotit.
     - Imi place sa fac cadouri deosebite oamenilor care ma fac sa ma simt deosebita.
     - Semeni cu mine.
     Am privit-o curioasa in timp ce scotea din buzunarul hanoracului gri pe care il purta o cutiuta rosie de mici dimensiuni. Am desfacut-o nerabdatoare si am descoperit un Inel in forma de fluture din argint incrustat cu multe cristale Swarovski . L-am cercetat curioasa, mi se parea intr-un fel cunoscut si i-am si spus asta.
     - L-am cumparat de la un magazin online.. Borealy parca.

     Am inceput sa rad.
     - Si eu tot de acolo ti-am luat cadoul.
     - Gandim la fel! a exclamat ea chicotind.
     - Imi place mult.. inelul. Serios. Ma intreb cum de nu l-am cumparat chiar eu.
     - Hmm..pana la urma tot al tau a fost sa fie.
     O chelnerita cu un zambet larg a aparut a aparut langa noi si a asezat sticla de sampanie pe masa impreuna cu doua pahare de cristal. Am privit-o recunoscatoare si atunci am observat ca avea agatat la gat un aparat de fotografiat.
     - As putea sa va fac o fotografie pe care o vom afisa aici - in cafenea?..
     M-am intrebat pentru o clipa ce a facut-o sa ne aleaga chiar pe noi.
     - Desigur! i-a raspuns Bianca ridicandu-se de pe scaunul pe care statea si venind spre mine, imbratisanu-ma.
     Am ras amandoua in timp ce chelnerita ne facea poza.
     Era doar inceputul acelei zile pe care o petreceam cu ea si ma simteam fericita ca persoana cu care vorbisem atat de mult pe blog era la fel si in realitate, aceeasi prietena buna. O priveam in timp ce deschidea sticla de sampanie si nu ma puteam abtine sa zambesc. Era pentru prima data cand o vedeam, probabil urma sa ne vedem peste un cateva luni sau cel mult un an, dar era pentru prima data cand simteam ca distanta poate consolida o prietenie, daca sentimentele sunt sincere si dezinterisate..
     - Iar gandesti prea mult! Hai sa ciocnim o cupa de sampanie..
     Mi-am alungat gandurile si am ridicat paharul de sampanie de pe masa, ciocnindu-l de al ei. Urma sa toastam in numele prieteniei ce ne lega, iar mie nu imi mai pasa de nimic atat timp cat ea imi era alaturi.
   
   Articol scris pentru SuperBlog 2012-proba 11
     

Prea liniste

    E mult prea linistita seara asta de vineri. E mult prea multa banalitate in secundele astea, e prea mare plictiseala.. la naiba! Am nevoie de ceva care sa ma provoace, sa ma incite, sa ma faca sa ma simt vie..
    Ma holbez la o foaie de hartie si nu pot sa scriu nici macar doua cuvinte. Hilar. Eu raman foarte rar fara idei, si acum e un moment din ala al meu tampit.. am niste ganduri care nu imi ies din cap.
 
     Ma panichez prea usor.
     Ma comport de parca as fi pierdut deja acest joc numit "viata".
     Plang prea mult, gandesc o gramada si fac prea putine.
     M-am obisnuit cu durerea. Am nevoie de ceva care sa ma faca sa sufar mai mult decat niste simple taieturi.

      Sunt nebuna. Am avut pretentia ca ceilalti sa ma perceapa ca pe un om normal, dar am renuntat la aceasta idee de ceva timp.
      Poate sunt "emo". Sunt mult prea sensibila, imi pasa prea mult, imi place durerea (intr-un fel sadic si pe care nu il inteleg), sufar pentru tot felul de nimicuri..
      Poate ar trebui sa imi accept identitatea asta. Sa accept ca sunt diferita, sa, sa..
 
      La naiba! Sunt doar niste ganduri bonlave intr-o seara mult prea normala de vineri. Fara tigari, bautura, petreceri, rasete, betii.. a trecut o saptamana si deja mi-e dor!

     aproape Anemona.

Un hot mult prea ghinionist

 

                       
     Matei si-a dorit dintodeauna sa se imbogateasca peste noapte, castigand bani fara sa depuna nici un fel de efort. Cu exceptia faptului ca lenea lui depasea orice standarde impuse de bunul simt, Matei nu mai avea alte defecte care sa iasa atat de mult in evidenta.
      Intr-o zi, Matei a ajuns la concluzia ca nu va reusi niciodata sa castige suficienti bani pentru a duce viata pe care si-o dorise inca de mic copil, cand intelesese ca munca nu ii face nici un fel de placere. "De ce sa muncesc eu cand altii o pot face pentru mine?" se intrebase el atunci. "Ar trebui sa devin hot!" isi spuse el hotarat.
      Dupa acea seara - moment in care ajunsese la geniala concluzie, Matei incepuse sa isi faca tot felul de planuri. In fiecare dimineata se plimba prin cartierele locuite doar de oamenii bogati analizandu-le casele, fiind atent la pozitia ferestrelor si cautand din priviri camere de supraveghere (deh,asa vazuse el la televizor prin filmele politiste). De fiecare data cand gasea o casa pe care o credea potrivita scotea din buzunar o harta detaliata a orasului, o desfacea si marca respectiva casa cu un X.
      Cand ziua cea mare sosise, Matei se imbraca cu niste blugi spalaciti si cu un hanorac negru a carei gluga si-o trase peste ochi. Era putin peste miezul noptii iar el mergea pe strazi invaluit in intuneric. Din cand in cand zambea fericit, gandindu-se ca nici macar prietenii lui nu l-ar recunoaste astfel deghizat.
      Din hanorac isi scoase harta si asezandu-se sub un felinar o desfacu, analizand cu atentie X-urile. Dupa un timp se hotara sa jefuiasca o casa situata aproape de periferia orasului, destul de retrasa. "Nimeni nu va sti ca eu am fost! Si as putea sa jur ca proprietarii sunt plecati.. doar e vacanta, ce bogatan mai ramane in orasul asta cand poti sa te duci intr-o excursie in orice tara exotica vrei tu?" se intreba el retoric, ridicand din umeri.
      Incepu sa mearca pe strazi rapid, cu pasi mari si apasati. Avea impresia ca mai are putin si incepe sa alerge. Adrenalina ii pusla prin vene, tamplele i se umezira din cauza transpiratiei, palmele ii tremurau.. Cand ajunse in fata casei pe care dorea sa o jefuiasca inima incepu sa ii bata intr-un mod salbatic, aproape dureros. Isi dadu seama ca acela era momentul pe care il asteptase intreaga lui viata, se simtea ca un doctor care dupa 5 ani de facultate avea sansa sa isi practice meseria, parea un vis dar era atat de real, era perfect..
      Matei se hotara sa nu mai verifice daca era cineva acasa. Se simtea atat de norocos in ziua aceea, ca isi spuse ca efortul de a se uita pe toate ferestrele cautand din priviri locatarii era total inutil.
      Barbatul sari cu maiestrie gardul, apuca o piatra si sparse o fereastra rugandu-se in gand ca alarma sa nu se activeze. Avusese noroc, fereastra pe care o sparse apartinea unei camera care nu parea locuita. Matei pasi printre cioburi si intra in casa. Isi scoase din hanorac un sac si incepu sa puna in el toate obiectele pe care le gasea, indiferent de valuarea lor: trofeul unui baietel castigat la o competitie de tenis, o cutie cu betisoare pentru urechi, un colier cam ruginit.. Parca nu se mai putea controla. Toate obiectele din camera ii pareau extrem de valoroase si parea ca halucineaza din cauza propriei fericiri.
     Iesi din camera in care intrase nepoftit si merse cativa pasi pe hol. Ceea ce nu stia el era ca miscarile lui erau monitorizate cu ajutorul unei camere de supraveghere, iar proprietarii casei tocmai ii urmareau curiosi fiecare pas cu ajutorul unui Iphone.
      Nu este greu sa iti dai seama ce a urmat. Proprietarii (care erau la o petrecere in casa vecina) au anuntat politia. Oamenii legii au venit in mai putin de 15 minute si au actionat prompt, arestandu-l pe Matei care ii privea inca confuz.
      Matei a inteles atunci ca nu te poti imbogati jefuind case si i-a parut rau ca a incercat asa ceva. A fost condamnat sa faca munca in folosul comunitatii si toata sectia de politie a ras cand a vazut ce nimicuri furase el.

      Nu se stie daca Matei a fost doar un alt hot ghinionist sau Camera IC-7110W si-a facut doar datoria, monitorizandu-i ghinionistului hot fiecare miscare chiar si sub protectia intunericului, ajutata de modul Night Vision si transmitand imaginile chiar pe telefonul proprietarului.

   Articol scris pentru SuperBlog 2012-proba 10

Ai putea sa.. ?

 
     Ai putea sa.. hmm..
     Ai putea sa ma inveti sa zambesc chiar daca sufletul imi plange?
     Ai putea sa ma minti ca esti alaturi de mine doar pentru ca sa pot sa incerc si eu sa fiu fericita?
     Ai putea sa te prefaci ca iti pasa.. asa..macar putin?
     Nu.
     Nu poti.
     Nu vrei.
     Idiotule. Sunt o idioata. Una mult prea pesimista.

     P.S: Revin la vechile obiceiuri.La tigari si alcool am renuntat, dar eu.. am nevoie de durere, am nevoie de suferinta. Vreau sa ma simt umana. Stiu ca merit sa ma chinui. Va trebui sa ma obisnuiesc cu ideea.
     Unii oameni nu merita sa fie fericiti.. pentru ca nu i-a invatat nimeni, pentru ca nu stiu sa aprecieze ceea ce au, pentru ca.. la naiba, sunt atat de multe motive! Dar eu sunt genul ala de persoana. Hmm..

     Gandesc prea mult azi.

    Anemona.

Plimbare in Centrul Vechi

   
      - Esti pregatita? m-a intrebat el zambind.
      Stateam pe o banca privind cu neincredere spre bicicleta MTB, cuprinsa de o nesiguranta care imi creea tot felul de ganduri sinistre.
     - Nu stiu ce sa zic, i-am spus eu ridicand din umeri.
      Amicul meu mi-a zambit.
     - Ti-e frica! m-a tachinat el.
     - Nu neaparat..
     - Ba da! Asta e! Ti-e frica!
     Am ridicat din umeri, stambandu-ma, prefacandu-ma bosumflata. El a chicotit. Ma cunostea mult prea bine si a reusit sa imi desluseasca falsa suparare.
      - Nu am incercat niciodata sa merg pe bicicleta. Si acum am aproape 18 ani..si e mult prea tarziu. O sa fiu caraghioasa! m-am aparat eu.
      - Astea sunt niste prostii, niste reguli care exista doar in capul tau si pe care le respecti doar tu!
      - Crezi?
      Mi-a zambit, s-a asezat pe banca langa mine si m-a sarutat pe frunte.
      - Nu fii prostuta. Deja am inchiriat doua biciclete de la Aventuria ..
      - Stiu si eu?..
      - O haideee! Nu ti-ai dorit niciodata sa vezi Centrul Vechi al Bucurestiului in felul asta? Nu imi spuneai mereu ca vrei sa scapi macar cateva zile de micutul nostru orasel si sa te pierzi prin Capitala, sa te simti pentru prima data in viata ta libera, sa nu iti pese de nimic, sa..
       - Shh!
       A chicotit.
       - Te credeam mai curajoasa decat atat.
       - Hmm..
       Probabil stia ca atacandu-mi orgoliul o sa ma scoata din minti, facandu-ma sa cedez.
       - Deci ce zici? ma intreba din nou.
       - Bine, bine, o fac!
      M-am ridicat de pe banca cuprinsa de o neasteptata nerabdare. M-am suit pe bicicleta incercand sa imit ceea ce vazusem la alti oameni, am pedalat putin dar m-am dezechilibrat si am cazut. Amicul meu a tresarit, a venit brusc langa mine si m-a ridicat de pe jos.
       - Esti bine? m-a intrebat el.
       - Eu..doar..doar..nu mai merg pe bicicleta in viata mea.
       - Nu spune asta.
        M-a mai privit inca odata, asigurandu-se ca nu sunt ranita din cauza cazaturii.
       - Hai sa mai incercam odata. De data asta te ajut eu.
        M-am suit pe bicicleta plina de neincredere. Tremuram. El m-a ajutat sa nu cad si m-a invatat cum sa merg.

                                                                                *
         Luminile contrastrante ale apusului pareau ca picteaza cladirile din Centrul Vechi intr-o multitudine de umbre si culori. Mergeam pe bicicleta si din cand in cand ii zambeam amicului meu, multumindu-i din priviri. Era un sentiment extraordinar, imi dorisem poate din todeauna sa fac asta dar nu imi dadusem seama, iar acum parca imi indeplinisem un vis din copilarie.
         Ma simteam in sfarsit libera si capabila sa fac orice.

Articol scris pentru SuperBlog 2012- proba 9

Iluziile dor.. (*)

   
     Mi-e sufletul plin de trecut si de dor,
     milioane de sentimente contradictorii..
     Iluzii care nu ma lasa sa traiesc sau sa mor.

     Am ochii plini de lacrimi si zambetul mi-e sters,
     mereu mi-am zis ca oamenii prosti plang prea mult..
     Sunt proasta pentru ca le-am aratat ca inca mai am suflet.

     Aveam alcool in sange si ma simteam mai bine,
     dar acum totul s-a terminat,dulcea iluzie a disparut..
     E doar durere aici, si nimeni nu vrea si nu poate sa inteleaga.

     Imi promit ca maine o sa imi revin, dar ma mint,
     pot renunta oricand la alcool, tigari sau pastile..
     De ce nimeni nu m-a invatat cum sa renunt si la acel vis?..

     Iluziile dor.
   

Press to Play!

   

 
     In limuzina lumina are o intensitate destul de slaba, dar in ciuda acestui amanunt eu reusesc sa observ in oglinda retrovizoare reflexia serioasa a soferului. Ii zambesc iar el imi raspunde facandu-mi cu ochiul. Chicotesc. Probabil este putin invidios, cine nu ar fi?.. Am fost atat de norocoasa sa castig invitatia asta la o petrecere unde vor fi doar VIP-uri, ma inscrisesem la concursul de la radio spunandu-mi ca nu am nici o sansa, si acum sunt aici, intr-o limuzina de lux, strangand in palme tapiteria de catifea a scaunelor, zambind..
      M-am imbracat cu o rochita senzuala crem, nimic nu mi se pare ca incita mai tare ca aceasta culoare, nici macar rosul. Port niste dresuri negre, iar pantofii au tocuri ametitor de inalte. Simt ca in seara asta pot fi ceea ce imi doresc, ca toate visele imi vor deveni realitate, ca toate regulile dupa care ma ghidez in viata de zi de zi sunt doar in mintea mea si le pot ignora cand vreau si daca vreau, iar seara asta trebuie sa fie exceptia..
      - Am ajuns, imi sopteste soferul privindu-ma de parca ar fi fost vrajit.
      Ma fac ca nu am auzit si ii ignor replica. Imi scot din posetuta rosie parfumul preferat si ii deschid capacul.
      - Press to play! soptesc in timp ce apas pe pulverizator.
      Intreaga limuzina se umple de o mireasma sublima, iar acordurile aromelor atat de bine alese ma fac sa zambesc. Parfumul Playboy VIP For Her este preferatul meu, mereu ma face sa ma simt ca o regina.
      Iau sticla de sampanie care era langa mine pusa in racitor, ridic doua pahare si bag sticluta de parfum inapoi in poseta. Ma ridic si ii multumesc soferului, apoi ies din masina in timp ce el se balbaie incercand sa scoata doua-trei cuvinte. Hmm..
       Pasesc pe covorul rosu simtindu-ma sexy si sigura pe mine, oamenii ma privesc parca vrajiti dar mie nu imi pasa, eu il vreau pe el, asta e jocul nostru si nu avem nevoie de nici un spectator. Intru in vila ce parea un palat si il zaresc, este langa bar si in maini are un pahar de Martini, poarta un costum care ii vine ireal de bine iar pe langa el se tot fataie o blonda putin cam stearsa. Zambesc fericita ca am concurenta (desi se putea si mai bine). Ma indrept spre ei si pun paharele de sampanie pe bar.
        - Ma ajuti putin cu asta? il intreb intinzandu-i sticla de sampanie.
        - Bineinteles!
        Imi ia sticla din mana si mainile noastre se ating pentru o fractiune de secunda. Simt cum trupul imi vibreaza atins parca de un fior necunoscut, magic.
        Deschide sticla de sampanie in timp ce ma priveste curios. Privirea lui albastra imi cerceteaza atent intunericul ochilor, dand nastere multor ganduri pe care nu credeam ca o sa le am vreodata.
        - Eu nu am un pahar! spune blonda putin suparata.
        Chicotim amandoi.
        - Poti sa te duci sa iti aduci unul, ii spun rautacioasa.
        - Dar..
        Ma apropii de ea pasind apasat asemenea unei feline.
        - E jocul nostru.. si nu e loc si pentru tine in el, ii soptesc la ureche.
        Ma priveste stupefiata. Probabil stie ca deja a pierdut. Isi da ochii peste cap si isi strange buzele, abia abtinandu-se sa nu imi spuna cate ceva. In cele din urma ofteaza si se indeparteaza de noi, spunandu-i lui Ian ca i-a parut bine ca l-a cunoscut.
       Eu il privesc in continuare. Abia imi vine sa cred ca barbatul pe care l-am admirat in fata micului ecran e acum chiar aici, langa mine.
         - Dansezi? ma intreaba, lipindu-si corpul usor de al meu.
         - Hmm..
         - Stiu un loc unde o sa fim doar noi. O sa putem sa admiram stelele, sa ne uitam la cer.. o sa ne lasam invaluiti de intuneric.
         - Dar ce romantic sunteti, domnule Ian Somerhalder!
         - Ma poti tutui, domnisoara..
         - Shh! Numele meu nu conteaza. Cel putin nu acum. O sa il afli mai tarziu.. daca o sa vrei.
         - As putea sa iti dau un raspuns la replica asta chiar acum, imi spune lipindu-si buzele de gatul meul.
         Inchid ochii fericita, promitandu-mi ca seara asta o sa fie perfecta si toate visele vor deveni realitate.
       
Articol inscris pentru SuperBlog 2012- proba 8

Ultima seara

      Ora: 01:47
      Tigari: 5
      Bautura: cine mai tine socoteala?..
      Stare: una conuza, complet idioata
 
 
    Am venit de la o petrecere mai "cuminte" si acum beau singura. Asta e ultima seara.. si eu trebuie sa uit. Nu pot sa dorm (din nou). Sunt patetica.
    Mi-am fumat ultima tigara si mi-am promis ca ma las. De data asta o sa fie diferit. Trebuie sa fie. Refuz sa ma distrug singura.. in felul asta. Am alte metode.. dar asta e o alta poveste.

     P.S: Astazi l-am vazut pe "fostul" cu noua lui prietena. Au trecut chiar pe langa mine si s-au oprit in aceeasi statie de autobuz. I-am zambit si dupa am plecat acasa pe jos. Parea fericit, iar fericirea aceea iluzorie ma dezgusta.

     Simteam si inca simt ca viata isi bate joc de mine.
     Anemona.

Si ce rost are sa.. ?

    Am momente in care sunt complet idioata, iar aseara era fix clipa in care nu trebuia sa fiu..

    Mi-e greata. Sunt mahmura si jur ca daca nu m-ar durea atat de tare capul, m-as da cu el de toti peretii.. asa, macar sa stiu ca il am.
    M-am comportat ca o idioata si e doar vina mea. Bausem prea mult si nu am stiut cand sa ma opresc, cand sa ascult sau cand sa ma abtin. Si am pierdut..

    Am privit rasaritul stand in fata unui bloc pe care il alesesem la nimereala, cu lacrimi in ochi si o doza de bere in mana. Imi era foarte frig si ma simteam teribil de singura, dar preferasem sa imi las amicul sa plece decat sa imi reprim orice sentiment de fata cu el.
    Crezusem ca am trecut peste depresia de anul trecut dar incep sa fiu tot mai sigura ca m-am inselat. Am acoperit un gol imens pe care il simteam in mine cu sentimente false, incredere si sperante si acum totul s-a naruit.. nu am reusit decat sa ma mint. Si toate astea pentru ce? Ce am mai castigat? Alte lacrimi?..

       "Si.. ce rost are sa traiesti daca nu te simti viu?"

  Nu stiu cine sunt.

Am ales sa nu fac nimic, dar..

     Ieri a fost ziua copilului (da, da..acel copil..deci o zi diferita de 1 iunie). Si alesesem sa nu fac nimic (..ce pot sa spun, cred ca a parea indiferenta este actiunea la care ma pricep cel mai bine).
     Iar acum.. nu stiu. I-am luat ceva, dar.. hmm.. la naiba, sper sa se tina de promisiune si sa nu citeasca asta.

     In ultima vreme se intampla ceva cu mine. Nu pot fi fericita decat daca am in sange putin alcool. Ma comport ca o imbecila. Weekendul asta trebuie sa ma impart intre doua petreceri, o pregatire la mate si sa invat pentru un test la fizica (materie pe care pur si simplu o urasc).
      Tin minte ca cineva mi-a zis odata ca eu nu as putea fi fericita nici daca as avea fericirea chiar in fata mea. Poate are dreptate.. poate chiar nu stiu sa fiu fericita. Poate imi bat joc de mine. Simt ca nu pot sa apreciez viata asta atata timp cat nu am tot ce imi doresc. Si gresesc..

   Anemona.

Pasiunea domnului Panaite

   
      Despre domnul Panaite toti oamenii care il cunosc spun ca este o persoana speciala si foarte simpatica. Are parul saten, poarta mereu cate o palarie ciudata si se imbraca intr-un stil clasic. Dar ceea ce ne fascineaza pe toti cei care il cunoastem nu este stilul lui, ci felul cum vorbeste despre meseria lui si pasiunea cu care o face.
       - De cati ani lucrati la acea fabrica? il intreaba timid una din fetele care au intrat de putin timp in gasca noastra.
       Domnul Panaite chicoteste si o priveste binevoitor.
       - De mic copil am fost fascinat de.. branza. Stiu, o sa ti se para straniu si mai mult ca sigur o sa ma consideri un ciudat. Parerea asta au avut-o si ei despre mine atunci cand ne-am intalnit prima oara.
       Zambim toti si ne luam cestile cu vin fiert de pe masa, ciocnindu-le zgomotos. Nu stiu a cui a fost ideea de a veni aici duminica asta, dar ma bucur ca am acceptat sa imi vad prietenii atat de diferiti de mine.
       - Asta a fost visul dumneavoastra?
       - Cam asa ceva, ii raspunse el ridicand din umeri.
       - Si ce faceti acolo.. la fabrica?
       Domnul Panaite lasa ceasca cu vin fiert pe masuta din sticla si ridica din umeri.
       - Nu facem nici o mare branza. Ca sa obtii acel produs delicios iti trebuie doar ingrendiente de calitate, pasiune pentru ceea ce faci si o reteta buna.
        - Si de unde stiti ca reteta dumneavoastra este cea mai buna?
        - Stiu. Pur si simplu stiu. Pai ori facem branza ori nu facem nu?.. Eu am incercat si cu alte retete, dar nu a iesit nici o mare branza, pricepi?
        - Sunteti cam obsedat de branza sau mi se pare mie?
        Izbucnesc in ras. Fiecare membru din gasca a avut discutia asta cu domnul Paite, si am auzit-o de atat de multe ori.. dar mereu ma amuza felul cum el isi sustine punctul de vedere si pasiunea pe care o simt in cuvintele lui. Fata cea noua ma priveste usor confuza.
        - Draga mea copila, nu e obsesie.. e doar pura pasiune. Sper ca nu iti bati joc, prieteni-prieteni.. dar branza e pe bani.
        - Mi se pare mie sau vorbiti numai cu si despre branza?
        - Cum branza mea sa spui asa ceva?..
        Fata chicoteste.
        - Sunteti amuzant domnule Pricop. Dar sunt curioasa.. atunci cand faceti o poza, ii rugati pe toti sa strige "Branzaaa!"?
       - Bineinteles! Ii rog sa strige "Branza!" si strig si eu cu ei. Iubesc cuvantul asta!
       - Se vede.
       - Ma bucur ca mi-ai descoperit mica pasiune. O sa te obisnuiesti, si sper sa ajungi sa iubesti cuvantul "branza" asa cum il iubesc eu.
        Izbucnim cu totii in ras. O privesc si stiu ca l-a placut pe domnul Pricop cu tot cu ciudateniile lui. Probabil il considera chiar simpatic. Cred ca se va integra in gasca noastra, un grup de oameni in care cunavtul "ciudat" nu are nici un sens.
       
   Articol scris pentru SuperBlog 2012-proba 7

Tu cum iti alegi laptopul potrivit?

     Probabil o sa radeti, dar eu mereu mi-am considerat laptopul un fel de prieten devotat. Il pot lua cu mine oriunde, are stocate cantitati nelimitate de fotografii ce pastreaza magia unor clipe minunate, am foldere pline cu muzica care ma face sa zambesc si sa nu uitam ca de pe laptop imi pot accesa foarte usor blogul care este deja o parte din mine.

     Cum mi-am ales leptopul?
     In primul rand am inceput sa ma documentez. Consider ca pentru a face o alegere buna ai nevoie de cat mai multe informatii si trebuie sa stii exact ce asteptari ai de la prietenul tau electronic. Te poti documenta online vizitand magazine online care vand laptopuri (de exemplu magazinul Azerty) sau poti merge la un magazin specializat in asa ceva care este in orasul tau.
      Consider ca trebuie sa stii in ce buget trebuie sa te incadrezi. Nu sunt multi cei care isi pot permite un laptop foarte performant fara sa fie nevoiti sa il cumpere in rate, sa jefuiasca o banca sau sa doneze un organ (glumesc!). Parerea mea este ca te poti descurca si cu un buget mai restrans, trebuie doar sa cumperi ceva care sa iti indeplineasca toate asteptarile.
     Daca iti doresti un laptop pentru ca vrei sa ai acces la cat mai multe jocuri si aplicatii incearca sa alegi unul  cu un procesor bun, memorie RAM mai mare de 2 Gb si placa video dedicata. Daca vrei sa umbli mai mult pe internet, sa scrii pe blog si sa asculti muzica (cum fac si eu cu laptopul meu) placa video poate fi si una obisnuita.
      Nu te poti duce la magazin si sa spui doar "Vreau un laptop roz!". Trebuie sa stii ce vrei sa faci cu el, ce asteptari ai si trebuie sa te incadrezi in buget. Si nu uita ca cel mai ieftin nu e neaparat cel mai bun, iar laptopul este o investitie pe care o faci odata la cativa ani.

     Articol scris pentru SuperBlog 2012- proba 6

Poveste de iarna

    Afara fulgii de zapada dansau greoi iar el se plimba pe strazile mult prea aglomerate fara sa ii pese de parerea celorlalti oameni care il ignorau la randul lor. Nu stia de cat timp rataceste fara nici un scop printre oamenii mult prea ocupati si nici de ce facea asta.
     Dupa un timp se aseza absent in fata vitrinei unui magazin de bijuterii si privi in gol. Apropierea Craciunului ii umplea mereu sufletul de o neasemuita tristete, il facea sa se simta singur si deprimat. Avea impresia ca nici o persoana din viata lui nu tine la el si nu ii este alaturi in astfel de momente cand trebuie sa ii tii aproape doar pe cei care conteaza cu adevarat.
     - Domnule, va simtiti bine?
     Tresari speriat intrebandu-se cine indrazneste sa il deranjeze in astfel de momente.
     - Sunt bine, ii raspunse el zambind.
     - Va pot ajuta cu ceva?
     Tanarul ridica din umeri.
     - Nu prea cred.
     - Sunt sigur ca ati ajuns aici cu un scop, ii spuse barbatul facandu-i cu ochiul.
     In acea clipa tanarul isi ridica ochii din pamant si il privi, observandu-i costumul albastru pe care il purta si zambetul simpatic.
      - As cumpara ceva. Pe cuvantul meu! Dar.. simt ca nu e nimeni pentru care sa conteze un astfel de gest.
      - Pentru toata lumea ar conta un astfel de gest. Dar nu toti stiu cum sa arate asta..
      - Daca spuneti dumneavoastra..
      Barbatul se aseza langa el.
      - Pentru tine cine este acea persoana care conteaza cu adevarat?
      Tanarul chicoti si inchise ochii. In minte i se contura portretul unei bune prietene pe care o cunoscuse cu mult timp impreuna.
      - Eu si ea suntem doar amici.
      - Nu crezi ca ar fi timpul sa ii spui ce simti?
      - Mi-e teama..
      - Poate si ea simte acelasi lucru.
      - Oare gasesc ceva in magazinul asta? Ceva ce i-as putea darui de Craciun?
      - Nu prea cred..
      - De ce spui asta?
      - Este magazinul meu. Si am vandut toata marfa pe care o aveam. Cu sarbatorile astea a fost o adevarata nebunie! In alte imprejurari nici macar nu am fi avut timp sa mai stam de vorba.
      - Hmm..
      - Dar cred ca te pot ajuta. Urmeaza-ma!
      Barbatul se ridica iar tanarul il urma fara sa ii mai spuna nici un cuvant. Intrara in magazin si isi scuturara hainele de zapada, apoi barbatul se aseza in fata unui calculator si il invita sa ia un loc langa el. Tanarul ii zambi si ii asculta rugamintea. Il privi apoi cum intra pe un site de care nu mai auzise si pe care se vindeau bijuterii cu cristale, inele, lanturi si alte lucrusoare care ar fi facut orice femeie fericita. Barbatul accesa un link si o imagine cu o bijuterie delicata si originala aparu pe ecran.

     
         - Iti place? il intreba barbatul zambind.
         - Este.. hmmm.. este perfecta.
         - O poti comanda chiar acum. Si poti fi sigur ca coletul va ajunge la timp, iar prietena ta va fi foarte multumita.
         Tanarul comanda bijuteria si ii multumi barbatului care fusese atat de amabil.

                                                                              *

       Era dimineata de Craciun si el avea foarte mari emotii. Cumparase un brad si il impodobise gandindu-se la ea, gatise tot felul de bucate sofisticate numai ca sa o impresioneze, umpluse casa de lumanari parfumate..
       Cand ea suna la usa tanarul tresari. Ii deschise usa si o pofti inauntru. Fata ii zambi si ii multumi pentru invitatie. Se asezara la masa si degustara din toate bucatele pe care tanarul se straduise sa le pregateasca. In timp ce strangea masa el o privi atunci cand ea nu era atenta, spunandu-si ca ea este cea mai frumoasa fata pe care o cunoscuse vreodata si ca este norocos ca sunt prieteni.
        Ea ii zambi si il imbratisa oferindu-i o cutiuta pe care o scosese din poseta cu putin timp in urma. El se duse spre brad si ii oferi o cutie din catifea care era camuflata printre ramurile verzi. Fata il privi usor confuza si deschise cutia nerabdatoare. Vazu bijuteria si cateva secunde nu putu scoate nici un cuvant, dupa se ridica de pe scaun si il imbratisa multumindu-i.
         - Chiar crezi ca merit un cadou atat de special? il intreba ea zambind.
         - Meriti.. tu esti o persoana speciala. Te plac de multa vreme, dar nu am indraznit niciodata sa ti-o spun.
         - Si eu te plac..
         Tanarul o privi zambind si o saruta pe obraz.
         - Cred ca asta o sa fie cel mai frumos Craciun de care am avut parte, ii sopti el.

Articol scris pentru SuperBlog 2012 - proba 5

Ei sunt ca mine..

     A fost dragut azi. Nu stiu cum am dat de blogul lui Lizu, si nu stiu ce a fost in capul meu de m-am dus singura la intalnirea aia, dar mi-a placut mult.
     Am fost tipa aia care a baut ceai cu gheata toamna, am fost singura care nu a adus carti ci o parte dintr-o carte pe care ma tot chinui sa o termin, eram singura care mai era inca la liceu.. dar nu as schimba nimic.
      E un sentiment grozav sa stai la o masa cu oameni care nu te considera ciudata si sa discuti despre pasiuni comune. Incepe sa imi placa. Sper sa fac chestia asta si luna viitoare.

     Anemona.

Prima mea carte de la Nemira

 
       Am vazut-o in biblioteca si copertile ei monocrome mi-au atras imediat atentia. Am ridicat-o de pe raftul prafuit cu mainile tremurande, cuprinsa de un fior aproape inuman. Imi simteam sufletul plin de o dorinta ciudata, era un sentiment care ma incerca rareori si de fiecare data parca se manifesta altfel, dar cu aceeasi intensitate bonlava.
    Mi-am scuturat capul, incercand sa fiu constienta de ce se intampla in sufletul meu. Am cercetat atenta coperta monocroma. Numele uneia dintre autoare - Alice Nastase - imi parea teribil de cunoscut. Mi-a luat ceva timp dar pana la urma mi-am dat seama ca citisem niste fragmente din acea carte copiate in caietul de lecturi suplimentare al colegii de banca, caiet care era indispensabil pentru noi - elevi in clasa a 8-a de doar 14 ani si pasionati de literatura.
    Trecusera cateva luni si crezusem ca am uitat de existenta cartii, dar acum ea era chiar in mainile mele si parca inconstient asteptasem aceasta clipa. Am strans cartea in brate ca pe un nou prieten si m-am indreptat spre receptie. Nu imi mai pasa de nimic, abia asteptam sa ajung acasa si sa citesc.
      Am imprumutat cartea si am iesit din biblioteca zambind. Nu am mai avut rabdare sa astept autobuzul si am pornit spre casa aproape alergand, ghidata de acelasi fior straniu. In minte imi repetam obsesiv numele cartii - "Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire" .  Ma simteam de parca as fi descoperit un nou cod pe care abia asteptam sa il descifrez.
      M-am trantit in pat si mi-am luat de pe birou un evidentiator. Fraze ca "Noaptea te scot din inima mea dar dimineata te regasesc. Si nici nu stiu daca as vrea sa fie mereu noapte sau mereu dimineata..", "(..) nu ti-am facut nici un rau. Am intins, in vis, o mana spre tine, stiind ca e un gest dureros de inutil", etc. nu au putut scapa neevidentiate. Cand am terminat cartea am realizat ca aproape toate paginile erau subliniate. Nu puteam inapoia cartea la biblioteca in felul ala, asa ca am cumparat alta de la librarie (pe care am dus-o a doua zi la biblioteca) si pe cea pe care o imprumutasem am pastrat-o pentru mine.
        "Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire" este in continuare una din cartile mele preferate si prima mea carte de la Nemira pe care am citit-o vreodata. A reusit sa ma fascineze prin povestea prieteniei sincere a autoarelor (de care am aflat cand m-am documentat cativa ani mai tarziu), stilul sensibil si replicile geniale strecurate prin randurile unui jurnal in care se poate gasi oricine.

     Articol inscris pentru SuperBlog 2012 - etapa 4.

28 de ore..

    I-am dat adresa blogului, parola, tot. Am scris asta pe un bilet galben si i l-am dat. Pur si simplu. L-a atruncat pe geam si mi-a spus ca nu ii pasa lui de blogul meu (Si totusi de ce l-a cautat..?).
    Parea ametit. Eu eram beata. Simteam cum picioarele imi amortesc si capul imi vajaie. Nu mai gandeam rational. Eram .. fericita. O fericire din aia stranie, infricosatoare, care stii ca va disparea a doua zi dimineata lasand in urma doar o durere groaznica de cap.
    Nu am dormit. Nu am putut sa dorm. Stateam si ma uitam la colegii mei, la pereti, la orice, numai la el nu.
    Sunt treaza de 28 de ore si sper ca inca scriu coerent. Mainile imi tremura, si ma simt doar putin obosita. Nu mai sunt ametita si abia am ajuns acasa. Afara ploua si cred ca biletul galben s-a udat, iar scrisul a devenit indescifrabil (pe bune, chiar sper asta).
    Blogul asta e din nou al meu. Al meu!

    Sper ca el sa se tina de promisiune si sa nu se poarte ca un copil..

      Anemona?

The end.

     Mi-a gasit blogul. Nu o sa mai pot sa mai scriu. Sau cel putin nu la fel ca inainte.
     Nu mi-am imaginat niciodata ca voi trece prin clipa asta (sau pur si simplu nu mi-a pasat). De acum probabil o sa devin subiectiva, plictisitoare, o sa sterg de o suta de ori pana sa public ceva, o sa scriu doar povesti.
      Trebuie sa aflu cum l-a gasit. Cu ce am gresit? Rareori sunt neglijenta, dar e clar ca am lasat ceva sa imi scape. Chestia asta ma roade, aseara am dormit doar 4 ore, ma simt atat de aiurea..

      Asta era singurul loc in care eram eu cu adevarat. Am pierdut tot.. sau cel putin asa simt.


      Nici nu mai stiu cine sunt.

Adio, copil!

      Am ramas dezamagita cand am vazut ca persoana pe care o divinizam este una obisnuita, fara nimic special, un fel de opus a ce ma asteptam eu sa fie.
      I-am spus ca vreau sa vorbim fata in fata si m-a refuzat. (De ce am impresia ca ii e teama de mine, de el si de reactiile lui?..). Am vorbit pe mess si i-am spus atat de putin din cat as fi vrut.. Imi spunea ca nu trebuie sa imi pese mie de el, ca el nu se baga in viata mea si nici eu nu am ce cauta in a lui, etc. Si dupa m-a expediat.. pur si simplu.
      Ce fel de om e asta? De ce ma acuza pentru ca pur si simplu imi pasa?..
      Am plans mult aseara. Si plang si acum, cand scriu. Prefer sa plang aici decat sa ma vada el la scoala. Sunt bucuroasa ca nu am apucat sa ii spun ce simt, dar e o bucurie stranie care se impleteste cu o multitudine de sentimente contradictorii.
   
     Mi-a frant inima (sau mi-am frant-o singura - mai corect spus). Cel putin.. o sa pot sa scriu din nou. O sa reusesc sa termin cartea.
     De cateva saptamani, de fiecare data cand incercam sa scriu ceva, mintea mi se umplea de el si mainile incepeau sa imi tremure. Nu reuseam sa descriu nimic din ce nu avea legatura cu el, si toata personajele pe care le fauream aveau ceva care apreciasem  credeam ca apreciez la el.
     E greu. E frig. Acum imi vad sufletul ca pe un loc gol, infinit, captusit de durere. Am ajuns la hilara concluzie ca mereu am fost indragostita de aceeasi iluzie pe care o atribuiam de fiecare data altui tip. Ii dadusem copilului o masca care nu era a lui, si nu a stiut sa se joace cu ea, dar nici macar nu a vrut sa incerce.
     Imi iau masca inapoi, copil! Si imi iau adio de la persoana care credeam ca esti, si pentru care simteam ceva.

     Nu stiu daca mai sunt Anemona.. ea nu ar plange niciodata. Mi-e teama ca si asta e doar o masca..

Bebel

 
      Bebel e genul de persoana care ma face mereu sa zambesc. L-am cunoscut pe blog si am tot vorbit. Discutam aproape zilnic (cand are placerea sa renunte la jocurile de Counter Strike care incep sa devina putin cam enervante, pentru ca atunci nu pot sa vorbesc cu el).
      Bebel este o persoana destul de inteligenta, si vrea sa ii dau ocazia sa imi dea Sah Mat intr-o zi.
      Bebel este ambitios, amuzant si imi plac foarte mult postarile scrise de el.

      Bebel nu este din acelasi oras ca mine, dar reuseste mereu sa deseneze un zambet pe chipul pe care se preling deseori lacrimi.
      Este o persoana speciala si.. hmm.. probabil ar trebui sa ii multumesc ca este alaturi de mine, chiar si cu atat de multi km intre noi. Multumesc Bebel!

       P.S: Inca nu mi-am dat seama de ce ii spun asa, dar suna dragut :D

      Anemona.
     

Seriozitate online

       In ultimii ani consider ca magazinele online au reusit sa isi castige cat mai multi clienti. Este mult mai usor sa faci cumparaturi dand doar cateva click-uri, decat sa pleci sa cauti in tot orasul ceva de care sa ai nevoie si sa iti si placa (asta imi suna a ceva gen misiune imposibila).
        Eu recunosc ca majoritatea cumparaturilor nu le fac prin intermediul internetului, dar sunt unele produse pe care pur si simplu nu le pot gasi in orasul meu sau care imi atrag atentia. Si atunci simt nevoia de a cumpara, si rareori ma pot abtine.
        Pentru ca un magazin online sa ma faca sa cumpar ceva din produsele pe care le promoveaza, site-ul trebuie sa fie unul bine pus la punct. Ca cumparator trebuie sa ai incredere si sa fii sigur ca produsele pe care le comanzi ajung la tine destul de repede si intr-o stare foarte buna.
        In magazinul online Oktal puteti gasi foarte multe produse de calitate, si sunt sigura ca fiecare dintre voi are nevoie de ceva de pe acolo.  Sloganul Oktal este  „Promisiuni respectate. Din 1999” - asta ne indica faptul ca din 1999 cei care lucreaza acolo isi fac foarte bine treaba, iar oamenii sunt multumiti de serviciile oferite. Mi se pare firesc ca atata timp cat eu imi respect promisiunile sa imi fie respectate drepturile si sa am parte de cele mai bune servicii.
          Aveti grija ce cumparati online si de unde - ca asta e cel mai important. Alegeti mereu site-uri serioase si care reusesc sa aiba mii de clienti multumiti in toata tara.

         Acest articol este scris pentru Superblog 2012 - proba 3

Mi-e teama..

   
     Mi-e teama de schimbari, dar cred ca imi este mult mai teama de absenta lor.
     Mi-e teama ca blogul asta o sa devina o chestie mult prea comerciala, ca imi voi amaneta bucati din suflet in timp ce voi scrie despre subiecte pe care nu le-as fi abordat niciodata, dar pe care sunt obligata sa le abordez.
     Mi-e teama de oameni si de ceea ce cred ei despre mine.
     Mi-e teama ca voi deveni dependenta de tigari (fumez maxim 3 pe zi).
     Mi-e teama ca oamenii care ma cunosc in viata reala vad in mine ceva ce nu voi fi niciodata.
     Mi-e teama de ceea ce poate sa faca EL din mine cu o singura privire. Si mi-e teama sa ii spun ceea ce simt.
     Mi-e teama de refuzuri, intrebari sau gesturi pe care nu le inteleg.
     Mi-e teama de mult prea multe lucruri.

      Tie de ce ti-e teama?

  Anemona.

Sfarsitul povestii ei!

    Ma amuzau mereu relatiile astea care pareau atat de serioase. Ma intrebam mereu cat o sa dureze pana cand se vor plictisi, vor deveni gelosi, irascibili, paranoici, etc. Ma intrebam cat timp ea va mai crede in replici ca "de data asta o sa fie diferit", "el este tot ceea ce mi-am dorit vreodata" si altele.

    S-a despartit de baiatul cu care a stat 7 luni. Am gasit-o in fata blocului meu. Avea ochii umezi si goi, si nu era machiata deloc (ceea ce e cam ciudat pentru o tipa eleganta ca ea). Era imbracata cu un trening larg si gri. M-a imbratisat si nu mi-a spus nimic.
     - Mai plangi? am intrebat-o.
     - Nu.
     Am zambit. Ar fi trebuit sa invete ca nu poti sa minti cu asa ceva, cand ochii umezi si rosii te dau de gol.
     - Stiu de ce ne-am despartit. As vrea sa pot sa accept asta, pur si simplu.
     Nu am mai vazut-o de mult timp asa. Si mi-am dorit sa o vad, atunci cand m-a tradat. Cand a distrus o prietenie de 16 ani. Dar a trecut..
      - Stii de ce ne-am despartit, nu?
      - Hmm..
      - Era mult prea orgolios. Nu a lasat niciodata de la el, nu a luptat niciodata pentru mine. Dar m-a iubit. Simt asta.
      - Vrei sa crezi asta..
      - Ce?
      Se uita speriata la mine. Imi musc buzele. Am zis o tampenie. Ups!
      - Poate nu ar fi trebuit sa vin aici, imi spune.
      - Poate..
      - Esti ciudata azi.
      - Mereu am fost..
      - Ma duc sa beau ceva.
      - Stai sa imi las ghiozdanul si vin cu tine!
      Se uita la mine ciudat. Venisem de la pregatire la matematica, si gandul de a merge prin oras cu ghiozdanul ala plin de culegeri si caiete imi dadea o stare de dezgust.
       - O sa beau.. singura.
       - Huh?
       - Nu ai nevoie de prieteni ca sa bei. Ai nevoie doar de o sticla de ceea ce trebuie.
       - Hmm... hai la mine.
       - Sunt ai tai acasa. Nu vreau sa ma vada asa. Doar tu o sa ma vezi asa.
       Ridic din umeri. Ma pupa de obraz si se indeparteaza. O urmaresc cu privirea un timp, dupa intru in bloc. Sunt sigura ca acum plange.
       Probabil nu sunt o prietena buna. Poate nu o merit, sau poate nu ma merita ea pe mine. Probabil nu trebuia sa ii spun ca l-am vazut atunci, cu tipii aia, cand ei ii spusese ca este in casa si invata pentru un test. Probabil ca daca nu ar fi fost atat de geloasa, nu s-ar mai fi certat. Si totusi, oare daca nu i-as fi spus ar mai fi fost astazi impreuna? Si daca da, oare pentru cat timp?..
       
       Anemona.

Stilul care ti se potriveste oriunde, oricand!

       
      Toti oamenii sunt diferiti. Desigur ca unele ganduri ale oamenilor pot fi foarte asemanatoare, dar mereu vor exista acele idealuri si concepte care vor fi doar ale noastre.
      In legatura cu stilul vestimentar prefer sa cred toti ne imbracam asa cum ne place. Eu personal nu ma las influentata de moda, desi trebuie sa recunosc ca magazinele pe care le frecventez au si haine din cele mai noi colectii (spre exemplu, hainele care se gasesc in Real-Hypermarket si sunt din marca proprie Designers).
       M-am uitat putin pe site-ul lor si am gasit haine foarte dragute. Problema este ca nu pot fi toate ale mele (pentru ca ar fi ciudat sa iti cumperi 10 tricouri odata doar pentru ca iti plac foarte mult, desi trebuie sa recunosc ca am facut asta).Din catalogul lor mi-au placut foarte mult niste cizme de un roz pal si un pulover cafeniu care pare foarte pufos. Am mai vazut si niste blugi rosii care i s-ar potrivi de minune mamei, dar nu vreau sa ii rapesc placerea de a proba multe haine si de a gasi ceva care sa ii vina perfect.
     
       As putea sa spun ca imi plac hainele "la moda" la fel cum imi plac si cele vintage. Ati fi surprinsi sa vedeti ca bunul-gust de gaseste oriunde, chiar si in cele mai neasteptate locuri! Daca vreti totusi sa mergeti la sigur, mergeti pana in Hypermarketurile Real.

         Articol inscris in  Super blog 2012 proba 2
         Catalogul cu haine: http://www.real-hypermarket.ro/pdf/fashion-toamna.pdf

Ma gandesc la el..

    Bausem mult. Dar nu a fost niciodata suficient, cat sa ma faca sa uit.

    Mi-ar placea ca intr-o zi sa ma trezesc si sa te uit. Sa te vad si imaginea ta sa nu imi creeze nici un fior. Mi-as dori sa nu mai simt..
    Eu cand iubesc ma distrug. Eu cand iubesc sufar. Asta nu se poate intampla. Mi-am jurat de multe ori ca nu voi fi genul ala tipic de femeie indragostita care ar face orice pentru el, care are senzatia ca traieste doar pentru el..
    Acum am senzatia ca lupt cu mine. Nici nu stiu ce sa mai cred.
    Hai mai copil. Iesi din mintea mea, te rog, te rog, te rooog..
   
    Anemona.

Profesorul de matematica

   
    Mi-l amintesc si acum pe domnul Popa. Este imposibil sa nu-i fi pronuntat niciodata numele daca ai facut clasele gimnaziale in scoala in care am invatat eu. Era cel mai bun profesor de matematica pe care l-am intalnit vreodata, iar toti din clasa mea ne consideram norocosi ca el ne preda matematica.
    Punea note pe drept, niciodata mai mult sau mai putin decat meritai. Zambea des si facea foarte multe glume, dar stia cand sa se opreasca si sa devina serios. Avea un stil care ne facea pe toti sa ne indragostim de acea materie care multi ani ne daduse serioase batai de cap.
    Cand ma gandesc la domnul Popa imi vine in minte imaginea lui mergand pe o bicicleta clasica de culoare verde inchis. Era singurul profesor care venea la scoala cu bicicleta si ne incuraja si pe noi sa facem asta. La sugestia lui directorul chiar a construit un spatiu special unde ne puteam pune bicicletele cat timp eram la ore.
    Ma intreb cum ar fi daca domnul Popa ar fi venit la scoala intr-o masina. Oare cum ar fi aratat acel vehicul? Ar mai fi putut el parea atat de clasic si interesant?
    Cred ca designul masinii Toyota Avensis, sofisticat si practic in acelasi timp i-ar fi accentuat trasaturile clasice si deosebite. Probabil masina ar avea culoarea verde inchis (la fel ca bicicleta lui) si interiorul ar fi gri, o culoare care lui ii placea foarte mult. Masina ar fi sigura si usor de condus, dar de fiecare data cand domnul Popa s-ar urca la volan s-ar simti ca intr-o continua provocare. Desi nu ii plac detaliile tehnice, probabil ar tine minte ca masina are 7 motoare puternice si o cabina silentioasa. S-ar simti in siguranta atunci cand conduce si pentru el asta ar fi cel mai important.
   
    Uneori mi-e dor de domnul Popa. Si atunci ne intalnim mai multi fosti colegi si mergem sa il vizitam in scoala care ne-a fost atat de draga. Sunt curioasa pentru cat timp il vom mai vedea mergand pe acea bicicleta verde inchis.

     Articol inscris pentru Super Blog 2012 - proba 1

Numai idioti..

    Ma uit in jur si vad numai idioti.
    Idioti care continua sa iubeasca atunci cand li se intoarce spatele, care plang si se consuma.
    Idioti care vad totul ca pe un joc si dintre toate jucariile din lumea asta aleg sa se joace cu sentimentele, fara sa le pese de cate suflete distrug si cate sperante dau.
    Idioti care isi bat joc de toata lumea doar pentru ca pot. Acei oameni care trec peste propriile complexe doar criticandu-i pe altii.
    Idioti care se lasa calcati in picioare si nu stiu sa spuna "NU!".
    Idioti carora le pasa.
 
    Ma uit in oglinda si reflexia mea chiar are tente de idiotenie accentuata. Nu stiu ce am in dimineata asta.. Am nevoie de niste cafea. Ciudat, nu am baut in viata mea cafea dimineata. Nici macar nu stiu cum se face. Hmmm..

    Anemona.