Nu stiu sa iubesc

     Nu stiu sa iubesc. Sentimentele mele sunt bolnave si ma consuma exagerat de mult.
     Nu stiu pe cine iubesc. Simt "ceva" pentru doi oameni diferiti, si nu pot face deosebirea intre iubire si dorinta. Si daca ii iubesc pe amandoi, pentru care simt asta mai mult? Pentru care vis sa lupt? E atat de complicat..
     Nu stiu de ce sa iubesc. Felul in care iubesc eu nu poate duce decat la suferinta.
     Nu stiu daca fericirea din iubire este reala.
     Nu stiu pentru ce sa lupt, pentru cine sau daca macar merita..
     Nu stiu daca merit sa fiu iubita. Imi este teama.

     Anemona.

Cum sa scap de o parte din mine?

     Ma caut si nu ma gasesc nicaieri.
     Cum sa ma abtin sa fumez cand trebuie sa diger atat de multe ganduri? Aveti voi o idee mai buna? Cred ca mai degraba as avea nevoie de o idee despre cum sa scap de o parte din mine. Partea aia din mine care incep sa cred ca o sa vrea sa invete sa il iubeasca. Eu ori o exilez, ori o ucid pur si simplu. Ma cred in stare.
     M-am gandit sa o ingrop in scrum. Sau poate sa o inec intr-un lac de alcool si lacrimi. Sau sa nu o mai las sa viseze. O sa ii sfasii povestea privind-o in ochi. Sunt tot mai tentata sa cred ca daca ii extermin ultimul gram de speranta, s-ar gandi sa se sinucida. Decat sa traiasca asa cum ii dictez eu, prefera sa nu mai traiasca deloc.
     Daca gandesti ca sunt sinucigasa, gresesti. Tu de cate ori te-ai ucis? De cate ori ai ucis o parte din tine pentru ca te obliga sa adori lucruri si atingeri atat de distructive?

      P.S: Sper sa nu se agate de o iubire mincinoasa doar din dorinta de a supravietui. Partea asta din mine trebuie sa moara. Daca nu, o sa raman a doua varianta toata viata, un plan B doar pentru ca el nu are acces la planul A. Si acum ma intreb: cine naiba isi doreste sa joace un rol secundar in propria poveste?!

      Anemona.

Caut inspiratie

    Caut inspiratia in esec si succes.
    Caut inspiratia in ochii tai, ai lui, ai ei..
    Caut inspiratie in anotimpuri.
    Caut inspiratie in tigari fumate pe ascuns.
    Caut inspiratie in carti pe care le citesc in graba.
    Caut inspiratii in calatorii cu trenul.
    Caut inspiratie pe strazile unui oras aproape pustiu.
    Caut inspiratie in zambete grabite, rareori sincere.
    Caut inspiratie in suflete mici.
    Caut inspiratie in orice fel de ganduri.
    Caut inspiratie in propria fiinta.
    Caut inspiratie in cuvinte si fapte.
    Caut inspiratie in povesti care nu sunt ale mele.
    Caut inspiratie in imbratisari sincere.
    Caut inspiratie in clipe efemere.
    Caut inspiratie oriunde.
 
    A.

Oamenii haotici

    Neasteptatul se naste din haos. Intodeauna.
    Persoanele imprevizibile sunt cele care ofera un spectacol curios si gratuit. Eu pur si simplu ador oamenii care sunt agitati, care nu se cunosc pe ei, care inca mai cauta sa se explice.. am o fascinatie pentru genul acela de persoane. Poate ma fascineaza ca in ei imi vad oglindita propria fiinta. Si ajung sa ii iubesc. Oamenii haotici sunt adorabili.
    Imi place cand fac gesturi de care nici ei nu sunt constienti. Raman parca impietriti, privind in gol, intrebandu-se daca chiar sunt capabili de asa ceva. Si da, ei chiar sunt capabili! Dar nu isi dau seama. O conditie a oamenilor haotici este neincrederea in propria persoana. Inauntru lor se zbat atat de multe sentimente contradictorii, ca aproape nu mai pot deosebi visele de realitate.
    Un om haotic o sa iubeasca mereu intr-un mod bonlav, nedemn. O sa se indragosteasca mai degraba de o poveste decat de o persoana, o sa iubeasca un vis si o sa ignore realitatea indiferent cat de tare ar durea. Dar nu va avea nici o problema cu asta. Nu toti haoticii adora sa sufere, dar toti cred ca merita sa sufere. Si cand apare o problema importanta in peisaj, ei fug. Fuga este singura solutie. Oamenii astia sunt chiar lasi uneori.
     Sper ca nu am transformat schita unei persoane haotice intr-un fel de caracterizare. Nu e vina mea. Nu e vina mea ca sunt ca ei. Dar cum spunea si un poet englez, "Nu poti da nastere unei stele daca in interiorul tau nu este un adevarat haos." .

       Anemona.

Infernul - un paradis pierdut

     "Infernul exista si stiu acum ca oroarea lui consta in faptul ca nu e facut decat din ramasite de paradis" (Alec Covin).
      Amintirile Visele cu tine sunt ca un paradis pierdut. Ma mai trezesc uneori speriata, strigand nume care nu ar fi trebuit niciodata sa imi tremure pe buze. Numele tau. Nu e normal.
      Am acelasi cosmar aproape in fiecare noapte. Tu, eu, si fericirea noastra sub forma unui bulgare de zapada. Ca intr-un joc nebun imi furi bulgarele de fiecare data si il sfarami lent, privindu-ma in ochi, iar eu.. eu as putea sa iti smulg bulgarele din maini, dar ma fascineaza atat de tare gestul tau aparent necugetat ca te las sa faci tot ce vrei. Probabil sunt sadica. Ar fi atat de usor sa opresc toata aceasta suferinta, dar nu fac nimic. Mi-e teama ca daca voi reusi (si cu siguranta voi reusi) nu voi avea cu ce umple golul din mine.
     Ma trezesc din vis prea repede, mult prea repede, inainte sa apuc sa adun bucatile de zapada paradisiaca. Uneori ma trezesc in bratele lui si imi pun capul pe umarul sau, de teama sa nu il trezesc. Si atunci ma gandesc la tine. Si la cat de greu (dar nu imposibil) ar fi ca povestea sa devina realitate, dar mereu aleg calea cea mai usoara. Si calea asta este el. El ma accepta asa cum sunt, dar de ce simt ca nu ma voi putea indragosti niciodata de el cu adevarat?..
     Incep sa cred ca este usor sa transformi iubirea in infern, atat de usor.. e mult prea usor ca un vis sa devina cel mai dulce cosmar.

      Anemona.

Veniti de luati "lumina"

     Toti vor lumina de la preot. Se imping si nu le pasa de nimic altceva inafara de propria persoana. Le spun ca este aceeasi lumina si ei imi spun ca nu sunt in toate mintile. Imi dau ochii peste cap. Oamenii sunt nebuni. Iau lumina, dar in sufletul lor este bezna.
     De ce toti incearca sa fie buni doar de sarbatori? De ce nu inteleg ca bunatatea sau rautatea sunt trasaturi care ne definesc fiinta, nu masti pe care le purtam doar pentru ca sa parem mai altfel? De ce oamenii care se roaga lui Dumnezeu nu se pot abtine sa pacatuiasca? Oare cati dintre cei care sunt in biserica chiar se gandesc la slujba?
    Nu cred ca am vorbit aici niciodata despre felul in care cred eu in Dumnezeu. Nu as putea sa spun ca cred intr-o religie anume, tind sa aprob doar existenta unei divinitati si atat. Nu cred in nimic altceva. Nu ma pasioneaza religia si in nici un caz nu sunt o fanatica. Pentru mine exista doar Creatorul si atat. Merg la biserica de 2-3 ori pe an si ma simt impacata cu mine. Daca vrei, poti gasi divinul in orice. Chiar si in propria fiinta. Eu l-am gasit in Cretor si in scris.
    Nu poate sa imi spuna nimeni ce este gresit si ce nu este. Pacatul este atunci cand fac ceva care contrazice persoana care sunt acum. Cand imi calc in picioare conceptiile si conteaza doar scopul, nu si drumul pana obtin ceea ce imi doresc. Cele mai teribile pacate pe care le-am comis au fost fata de mine. Cea mai mare greseala a mea este ca am incetat sa mai sper si sa mai lupt.
     Nu o sa cred niciodata intr-o religie, cat timp nu pot crede nici macar in mine, dar macar nu dau vina pe un Dumnezeu pentru propriile greseli.

     P.S: Mi-am indeplinit si "fantezia" cu aprinsul unei tigari cu "lumina sfanta". Nici eu nu sunt in toate mintile :)).

     Anemona.

Sinucidere ^

   
     Nu stia de cat timp statea acolo, contempland parca peisajul monoton. Isi amintea vag ca se suise in tren fara sa stie unde se indreapta exact. Ceruse un bilet catre "nicaieri", iar vanzatoarea de la ghiseu o privise foarte ciudat. Pana la urma ii daduse un bilet catre Vama Veche, dupa ce amadoua purtara un dialog pe care   incerca zadarnic sa il rememoreze.
    Tot ce isi amintea erau imagini rupte parca dintr-un film mut, clipe ireal de scurte la care ea se gandea iar si iar incercand zadarnic sa le gaseasca un sens. Era ciudat ca intamplarile amintite erau putine si fragmentate, dar sentimentele erau clar conturate si foarte profunde. Inchidea ochii si simtea mereu acel amestec dezamagitor de tristete si singuratate, dragoste neimpartasita si alte sentimente contrastante pe care nu le putea defini. Nu isi dorea sa moara, ci doar ca toate astea sa inceteze. In aceste conditii sinuciderea ii parea mai mult decat singura solutie la aceasta "problema", era chiar un act banal si absolut necesar.
    Statea pe dig urmarind cu privirea valurile stravezii ce se spargeau de blocurile de beton in nori de spuma alba. Apa se retragea dupa inapoi in Mare, urmand ca in cateva fractiuni sa imbratiseze iar digul sub forma unor valuri cand prietenoase, cand furioase, dar mereu respectand parca o promisiune muta a unei povesti de dragoste pe care ea o intelegea acum. Invidia eternitatea digului, devotamentul marii, perfeciunea acestui "cuplu". Oamenii ii pareau acum cele mai banale fiinte din Univers.
    Isi deschise geanta si scoase o sticla de vodka careia ii termina continutul din cateva inghitituri. Isi aminti vag ca bause si in tren, apoi ofta. Bautura avea un gust ieftin si gatul o ardea. Scoase din geanta o scrisoare pe care o indesa in sticla dupa ce se asigurase ca nu mai lasase nici macar un strop nebaut. Insuruba dopul si rupse eticheta sticlei, pentru ca hartia mov dinauntru sa fie mai usor de observat. Era scrisoarea ei de adio, niste randuri scrise pe nerasuflate si negandite prea mult. Tot ce simtea fusese rezumat in doar 17 randuri, iar ei nici ca ii pasa cine urma sa le citeasca.
    Planul era sa sara in apa tinand sticla strans in maini, cat mai puternic. Daca avea noroc trupul avea sa ii ramana inclestat (citise undeva ca cei care se ineaca au tendinta sa "se agate" de orice obiect din jur, indiferent de cat de mic este acesta) si sticla sa nu se piarda in adancurile albastre ale apei. Se imbracase cu o rochie lunga pana in pamant, verde, si reusise astfel sa isi acopere trupul invelit in folie de aluminiu. Se costumase astfel pentru ca apa sa nu ii dezintegreze trupul, se gandise si la cel ce urma sa o gaseasca si nu isi dorea sa lase cuiva traume. In plus, imaginea trupului ei umflat, o bucata de carne neuniforma si inumana in care s-ar fi transformat nu o incanta deloc. Imbracata cu rochia lunga si cu tot trupul invelit in aluminui nu se mai vedea nimic. Ar fi parut doar o papusa fara viata ce plutea in largul Marii. Scoase din geanta o masca aurie acoperita cu pene in colorile curcubeului si si-o aseza cu grija pe chip. Inchise ochii ascultand sunetul scos de valurile care continuau sa se izbeasca de dig, iar si iar, parte a unei povesti fara sfarsit.
    - Daca Dumnezeul vostru exista, ar putea sa imi dea si mie o sansa, isi sopti ea incet.
    Astepta doua secunde, dar nu se intampla nimic. Zambi amar si ochii i se umplura de lacrimi. Ofta, incercand sa isi faca curaj. Se astepta ca toata viata sa ii treaca prin fata ochilor ca un film, sau macar sa isi aminteasca mai multe din ce facuse in ultimele 24 de ore, dar acum nu simtea nimic. Ar fi preferat sa simta orice in locul acelei dulci amorteli ce ii cuprinse sufletul. Nimicul o coplesea, completandu-i intreaga fiinta. Simtea o dorinta ciudata sa respire apa, sa nu se mai simta om.
    Pasi peste balustrada si intinse mainile, incercand parca sa cuprinda intregul cer intr-o imbratisare. Avea nevoie de apropierea asta si nu intelegea de ce. Mai facu cativa pasi si se dezechilibra, apucand speriata bara de metal. Palma i se deschise involuntar, si sticla aluneca pe blocul de beton, izbindu-se cu putere. Cioburile cazura in mare si odata cu ele si scrisoarea mov pe care valurile o inghitira furioase. Clipi surprinsa, intrebandu-se daca asta era semnul pe care il astepta. Zgomotul sticlei sparte parea ca o trezise din cel mai groaznic cosmar.
     In mod ciudat, pe dig nu era nimeni. Nici un om nu o salvase, reusise sa faca asta singura. Mai erau cateva minute pana la rasaritul soarelui, si cerul capatase o nuanta a unui intuneric mult prea dulce. Simtea cu adevarat ca a primit o noua sansa. Reusise sa ucida din ea acea parte care nu ii mai era necesara, un demon al regretelor care o chinuise mult prea mult timp. Si nimic nu o mai putea impiedica sa devina acum persoana care isi dorise mereu sa fie.

1 mai

    1 mai.
    Prea multe semnificatii.
    Ziua cand s-au casatorit bunicii mei. Ziua cand s-au casatorit si parintii mei. Ziua cand a murit bunicul.
    Urasc si iubesc aceasta zi in acceasi masura. Mi se pare stupid. Ce poate fi mai stupid decat sa simti asta pentru o zi? Ar trebui sa fie ceva banal.
    In fine.. zicea cineva ca postarile mele devin din ce in ce mai scurte. Ii dau dreptate. Nu stiu de ce incep sa simt ca unele ganduri nu isi au locul aici. Aleg sa le pastrez pentru mine, sa le incui undeva in propria minte si sa le las sa zaca acolo pana se sting. Am o luna si cateva zile de cand nu am mai scris ceva calumea, o poveste sau o poezie, sau macar o pagina intreaga imprimata cu altceva decat propozitii cu referire la propria persoana. Am doar o idee pe care cred ca o sa o astern pe hartie incepand din seara asta. Sper doar sa nu raman fara cuvinte :).
    Pana la urma ziua asta nu e asa de groaznica cum ma asteptam. Asa incepe totul.. o zi banala obisnuita, un om si o idee..

    Anemona.