Nu uita sa respiri

   Uneori amintirile mi se deruleaza in minte vag, cu o viteza pe care nu am inteles-o niciodata. Probabil ca daca visele ar dura mai mult de cateva secunde oamenii ar fi tentati sa ramana blocati intr-o lume in care lasitatea si falsitatea nu ar mai fi insusiri esentiale.. si ar simti nevoia sa fie ei cu adevarat.
   Astazi nu o sa vorbesc despre o lume plina de printi si printese care isi risipesc viata inotand printr-o mare de iluzii si dorinte neimplinite. Nu o sa vorbesc despre zeci de persoane care nu sunt in stare sa isi implineasca nici macar un vis. Nu o sa vorbesc despre idiotii care nu stiu ce vor si asteapta probabil o ploaie cu raspunsuri (si de ce nu si cu bani, faima si femei frumoase, briose, unicorni si ce naiba mai cred ei ca le este absolut necesar?!?!). Nu o sa vorbesc despre oameni ratati. O sa vorbesc pentru ei, pentru cei care vor crede ca e doar un articol prost si ca azi e una din serile alea cand fac pe inteligenta. O sa vorbesc pentru fraieri.
    Incearca sa nu te simti ofensat/a. Cred ca toti oamenii au avut momente (da, momente!) in viata cand au fost cu adevarat cretini. Nu sunt o exceptie si nu incerc sa ma dau mare. Gandeste-te putin la cei care se taie cu lama: ei nu taie niciodata pe orizontala pentru ca nu isi doresc moartea.. vor doar sa atraga putina compasiune si atentie. Taieturile sunt verticale si deseori neuniforme. Cretinii chiar simt ca merita durerea. Ei si-ar dori sa vada in moarte un nou inceput, dar reusesc doar sa isi arate adevarata natura: patetica. Gandeste-te la toti idiotii care isi beau si fumeaza problemele de parca ar fi cele mai nenorocite persoane de pe planeta. Gandeste-te la cei care se culca in fiecare seara sperand ca "maine" ceva o sa se schimbe, dar "maine" nu vine niciodata. Gandeste-te la cei care nu au avut niciodata curajul sa isi implineasca un vis. Gandeste-te la toti prostii care si-au ratat viata numai si numai din vina lor.
     O sa va spun un secret: niciodata nu este prea tarziu. Viata este deopotriva mizerabila si frumoasa, rai si iad, iubire si ura, un paradis paradoxal al senzatiilor si o betie de sentimente si stari. Ai prins ideea: suntem oameni si nu o sa fim niciodata constanti. Schimbarea ne este scrisa in ADN. Nu te afunda in mocirla fara sa fii sigur ca intr-o zi vei vei avea parte de ceva mai bun. Nu te scalda in fericire fara sa fii sigur ca intr-o zi te va lovi un autobuz (sau 10). Este normal sa ai perioade bune si perioade mai putin bune. Sunteti oameni. To(n)ti.
    Iti voi spune ceea ce am avut mereu nevoie sa aud (si nu mi-a spus nimeni): NU UITA SA RESPIRI. Nu uita ca viata este singura ta sansa spre fericire. Nu uita ca probabil meriti mai mult decat iti imaginezi (pesimist mic!). Nu uita ca cel mai adesea ne asiguram ca ne calca un autobuz. Nu uita ca probabil meriti mai mult.
    Am invatat ca orice problema are rezolvare. Te-a refuzat "iubirea vietii tale"? Poate in 3 ani ea o sa fie cheala si pe citostatice si tu vei fi casatorit cu cineva care sa te merite cu adevarat. Nu ai bani sa iti cumperi tot ce iti doresti? Invata, munceste si - cel mai important - ai putina rabdare. Parintii tai sunt idioti si posesivi? Sincer, cred ca toti parintii sunt idioti si posesivi. Ai EBOLA? Poate gasesc astia un tratament, aici chiar nu pot sa ma pronunt.
    Si acum.. idiot micut: inchide ochii. Vorbesc serios. Inchide ochii si inspira adanc. Expira. Inspira. Expira. Inspira. Expira.. si nu uita sa expiri. Nu te mai plange. Cauta o cale sa iti implinesti toate visele. Priveste-ma: altadata stiam doar sa ma plang. Acum ma simt in stare sa iti dau sfaturi. O fac gratis (deci nu mint - cine naiba minte pe gratis?!). Incearca sa fii tu schimbarea, iar cand vei reusi.. vei intelege ceea ce am vrut sa spun.

Imi place ploaia..

  Imi place ploaia. Nu imi plac oamenii care se tem de ploaie. Nu ii inteleg.. fulgerele sunt niste zgomote adorabile. Si oamenii care iubesc ploaia sunt adorabili, desi rar mi-a fost dat sa vad asa ceva.
  Si spui ca iubesti ploaia? Pai ai dansat vreodata in ploaie? Poate doar iti place ploaia. Si mie imi place. Uite, deja imi place si sufletul tau.
   Scriu ca un copil cretin, fara pic de inspiratie. Mi-e dor de trecut.

Postare fara sens..

   Ma trezesc si imi doresc sa nu mai simt nevoia sa mai fumez. Sa ma ascund. Sa fug de mine. Nu se intampla niciodata.
   In jurul meu sunt doar oameni tristi care alearga dupa fericire. O vor gasi. Toti o gasim pana la urma, dar ne dam seama ca e doar o dezamagire, o alta iluzie zadarnica. Lacrimi. De ce naiba plangi? Ti-ai promis ca nu mai plangi, iti aduci aminte?.. Esti asa o..
   Sunt goala. Goala in interior.
   Postarea asta nu are nici un sens.
   Iti mai aduci aminte cand te multumeai doar cu ce aveai? A da.. nu s-a intamplat asta niciodata. Ce naiba ai, esti defecta?
    Fii un om normal, incearca sa fii ca ei. Incearca sa traiesti cum traiesc ei, sa simti cum simt ei, sa gandesti cum gandesc ei..
    Hai gata. Shhh.. Pregateste-te sa alergi iar dupa fericire. Chiar daca stii ca e doar o iluzie. E o aspiratie normala.. trebuie sa fii normala si.. pentru numele lui Dumnezeu! Ridica-te din patul ala si nu mai plange.. e doar o zi proasta. Toti oamenii normali trec prin asta.. o sa fii bine. Mereu se intampla la fel.. nenorocita rutina!
 
    A.

Sinucidere ^

   
     Nu stia de cat timp statea acolo, contempland parca peisajul monoton. Isi amintea vag ca se suise in tren fara sa stie unde se indreapta exact. Ceruse un bilet catre "nicaieri", iar vanzatoarea de la ghiseu o privise foarte ciudat. Pana la urma ii daduse un bilet catre Vama Veche, dupa ce amadoua purtara un dialog pe care   incerca zadarnic sa il rememoreze.
    Tot ce isi amintea erau imagini rupte parca dintr-un film mut, clipe ireal de scurte la care ea se gandea iar si iar incercand zadarnic sa le gaseasca un sens. Era ciudat ca intamplarile amintite erau putine si fragmentate, dar sentimentele erau clar conturate si foarte profunde. Inchidea ochii si simtea mereu acel amestec dezamagitor de tristete si singuratate, dragoste neimpartasita si alte sentimente contrastante pe care nu le putea defini. Nu isi dorea sa moara, ci doar ca toate astea sa inceteze. In aceste conditii sinuciderea ii parea mai mult decat singura solutie la aceasta "problema", era chiar un act banal si absolut necesar.
    Statea pe dig urmarind cu privirea valurile stravezii ce se spargeau de blocurile de beton in nori de spuma alba. Apa se retragea dupa inapoi in Mare, urmand ca in cateva fractiuni sa imbratiseze iar digul sub forma unor valuri cand prietenoase, cand furioase, dar mereu respectand parca o promisiune muta a unei povesti de dragoste pe care ea o intelegea acum. Invidia eternitatea digului, devotamentul marii, perfeciunea acestui "cuplu". Oamenii ii pareau acum cele mai banale fiinte din Univers.
    Isi deschise geanta si scoase o sticla de vodka careia ii termina continutul din cateva inghitituri. Isi aminti vag ca bause si in tren, apoi ofta. Bautura avea un gust ieftin si gatul o ardea. Scoase din geanta o scrisoare pe care o indesa in sticla dupa ce se asigurase ca nu mai lasase nici macar un strop nebaut. Insuruba dopul si rupse eticheta sticlei, pentru ca hartia mov dinauntru sa fie mai usor de observat. Era scrisoarea ei de adio, niste randuri scrise pe nerasuflate si negandite prea mult. Tot ce simtea fusese rezumat in doar 17 randuri, iar ei nici ca ii pasa cine urma sa le citeasca.
    Planul era sa sara in apa tinand sticla strans in maini, cat mai puternic. Daca avea noroc trupul avea sa ii ramana inclestat (citise undeva ca cei care se ineaca au tendinta sa "se agate" de orice obiect din jur, indiferent de cat de mic este acesta) si sticla sa nu se piarda in adancurile albastre ale apei. Se imbracase cu o rochie lunga pana in pamant, verde, si reusise astfel sa isi acopere trupul invelit in folie de aluminiu. Se costumase astfel pentru ca apa sa nu ii dezintegreze trupul, se gandise si la cel ce urma sa o gaseasca si nu isi dorea sa lase cuiva traume. In plus, imaginea trupului ei umflat, o bucata de carne neuniforma si inumana in care s-ar fi transformat nu o incanta deloc. Imbracata cu rochia lunga si cu tot trupul invelit in aluminui nu se mai vedea nimic. Ar fi parut doar o papusa fara viata ce plutea in largul Marii. Scoase din geanta o masca aurie acoperita cu pene in colorile curcubeului si si-o aseza cu grija pe chip. Inchise ochii ascultand sunetul scos de valurile care continuau sa se izbeasca de dig, iar si iar, parte a unei povesti fara sfarsit.
    - Daca Dumnezeul vostru exista, ar putea sa imi dea si mie o sansa, isi sopti ea incet.
    Astepta doua secunde, dar nu se intampla nimic. Zambi amar si ochii i se umplura de lacrimi. Ofta, incercand sa isi faca curaj. Se astepta ca toata viata sa ii treaca prin fata ochilor ca un film, sau macar sa isi aminteasca mai multe din ce facuse in ultimele 24 de ore, dar acum nu simtea nimic. Ar fi preferat sa simta orice in locul acelei dulci amorteli ce ii cuprinse sufletul. Nimicul o coplesea, completandu-i intreaga fiinta. Simtea o dorinta ciudata sa respire apa, sa nu se mai simta om.
    Pasi peste balustrada si intinse mainile, incercand parca sa cuprinda intregul cer intr-o imbratisare. Avea nevoie de apropierea asta si nu intelegea de ce. Mai facu cativa pasi si se dezechilibra, apucand speriata bara de metal. Palma i se deschise involuntar, si sticla aluneca pe blocul de beton, izbindu-se cu putere. Cioburile cazura in mare si odata cu ele si scrisoarea mov pe care valurile o inghitira furioase. Clipi surprinsa, intrebandu-se daca asta era semnul pe care il astepta. Zgomotul sticlei sparte parea ca o trezise din cel mai groaznic cosmar.
     In mod ciudat, pe dig nu era nimeni. Nici un om nu o salvase, reusise sa faca asta singura. Mai erau cateva minute pana la rasaritul soarelui, si cerul capatase o nuanta a unui intuneric mult prea dulce. Simtea cu adevarat ca a primit o noua sansa. Reusise sa ucida din ea acea parte care nu ii mai era necesara, un demon al regretelor care o chinuise mult prea mult timp. Si nimic nu o mai putea impiedica sa devina acum persoana care isi dorise mereu sa fie.

Justificare

      - Am nevoie de durere ca sa ma simt reala.
      - Nu te inteleg.
      - Nici eu.
      - De ce faci asta?
      - Merit sa sufar.
      - De ce?
      - Sunt un om rau.
      - Nu esti.
      - As putea fi buna, dar nu sunt. Deci sunt rea.
      - Poate esti undeva pe la mijloc.
      - Nu exista mijloc. Exista doar extreme.
      - Tot nu inteleg.
      - Nu ai cum sa intelegi. E.. complicat.
      - Nu inteleg pentru ca nu ma lasi sa inteleg.
      - De ce te-as lasa?
      - Imi pasa.
      - Asta e minciuna mea preferata.

      Anemona.

Inceput de poveste

 
     
       A fost odata ca in povesti, a fost ca niciodata.. sau nu. Nici nu stiu cum sa incep. As putea sa va spun ca acolo unde realitatea se impleteste cu irealul, ca acolo unde imposibilul devine posibil.. se naste un vis. Are nuante optimiste si culori stralucitoare, ti se intipareste in suflet si lasa si in inima amprente care te influenteaza.. Visul se naste din nimic, si devine totul - devine un micut Univers in care poti fi tot ce vrei sa fii, in care dorintele tale capata forma si culoare, in care realitate inseamna doar perspectiva ta asupra lucrurilor..
      Am visat odata ca eram o printesa neasemuit de frumoasa. Domneam in Taramul Iluziilor, acel loc in care  toate visele se implinesc si nu exista asteptari prea mari sau chipuri triste. Sunt convinsa ca nu doar eu am ajuns pe acele taramuri pe aripile povestilor sau ale basmelor pe care bunicii ni le citeau atunci cand eram mici.
       Eram printesa in acel taram de poveste si aveam tot ce mi-as fi putut dori. Oamenii ma iubeau pentru ceea ce eram, ma admirau si isi doreau sa ma faca sa simt fericita. Incercau sa imi faca daruri care mai de care mai scumpe si minunate, dar ce sa ii cumperi unui om care are deja tot ce si-a dorit vreodata?.. Dar intr-o zi mi-au daruit niste banuti de aur cu care puteam sa imi cumpar eu ceea ce doream, mi-a placut foarte mult aceasta initiavita. Cine te poate cunoaste mai bine decat tu insuti?
        Din banutiii pe care ei mi i-au daruit (bani obisnuiti pentru acel taram) am cumparat doar doua lucruri care am crezut ca ma reprezinta si de care aveam oarecum nevoie. Primul lucru pe care l-am ales a fost o carte a Bucurestiului Vechi in care am gasit imagini inedite, fotografii alb-negru realizate de oameni obisnuiti.. rasfoind paginile cartii mi-am amintit ca citisem intr-o carte ca in fotografiile alb-negru poti descoperi sufletele oamenilor, eu in fotografiile din aceasta carte am reusit sa redescopar sufletul Bucurestiului, peisaje pe care nu le stiam si multe locuri inedite.
 

       Al doilea cadou pe care l-am ales a fost un set format dintr-o cutie de bijuterii si un ceas foarte dragut. M-am hotarat sa folosesc cutiuta pe post de "caseta de dorinte", adica sa imi scriu toate visele pe bucatele de hartie parfumata si sa le asez in cutie.. atunci cand le voi indeplini, voi scoate biletul respectiv de acolo. Pana atunci, nu voi uita niciodata cine sunt, pentru ce lupt si - cu ajutorul ceasului - cat timp mi-a mai ramas.

        

        Consider ca sa iti faci un cadou singur nu este o ciudatenie, ci chiar ceva necesar si placut. Pana la urma, cine te poate cunoaste mai bine decat chiar tu insuti? Doar tu stii ce iti doresti si de ce ai nevoie!

      Articol scris pentru Super Blog Spring 2013-proba 13