Poveste in culori indoliate

    Era una din acele seri cand intunericul acoperise orasul ca un fel de mantie neagra al carei mister nimeni nu il putea deslusi. Nici o stea nu reusea sa licareasca dincolo de negura noptii, dar oamenilor nu parea sa le pese. Se plimbau grabiti sub lumina palida a felinarelor, cautand ceva ce nici macar nu constientizau ca au nevoie (poate un suflet?), strangandu-si grabiti mainile si uneori sarutand buze straine, dar cel mai adesea povestind intamplari imaginare pe care niciodata nu avusesera curaj sa le traiasca..
    Din spatele unor ferestre murdare el privea toti trecatorii grabiti ce inaintau prin fata casei. De fiecare data analiza alte chipuri, dar toate aveau aceeasi expresie plictisita. Chiar si sub lumina felinarelor, oamenii pareau tot niste umbre fara suflet. Peisajul din fata ferestrelor ii parea dezolant si lipsit de viata, se simtea tot mai trist si nu intelegea ce se intampla cu sufletul lui. Incepuse sa se simta cuprins de regrete, sesizand lipsuri in propria viata de care nu fusese niciodata constient. Trebuia sa alunge golul pe care il simtea in propria fiinta, trebuia sa il ignore, prefacandu-se ca nu a existat niciodata.. dar cum sa poti fugi de tine? Daca ar fi fost mai tanar probabil ar fi reusit, ar fi gasit cu siguranta o cale, dar asa..
    Timpul nu avusese rabdare. Anii trecusera de parca ar fi fost clipe, lasand urme adanci in suflet si riduri fine pe chip. Isi pierduse de mult timp dorinta de a trai, isi spulberase singur toate visele in cautarea perfectiunii pe care nu o gasise niciodata. Ii parea teribil de rau ca isi irosise viata, ca nu avusese timp sa aprecieze si sa recunoasca adevarata dragoste, ca doar supravietuise uitand sa traiasca..
    Niste batai in usa il facuse sa tresara, pierzandu-si propriile ganduri. Se ridica de pe scaun, facu cativa pasi si apuca cu putere manerul vechi, tragand hotarat. Se miscase mecanic, fara sa gandeasca. Usa se deschise cu un scartait infiorator, si atunci batranul realiza ca nu astepta defapt pe nimeni. Din prag il priveau doi ochi exagerat de mari, verzi. Barbatul avea impresia ca ciudata aratare zambeste, dar nu putea fi sigur din cauza intunericului. Un vesmant mai negru ca noaptea ii acoperea intreg trupul. El se dadu doi pasi inapoi ( nu stia de ce face asta), iar faptura intra in casa fara sa faca nici macar un zgomot. Vazandu-i chipul luminat de bec, batranul scoase un tipat. Aratarea avea pielea alba si stralucitoare ca fildesul, ochii ei sclipiri verzi si neobisnuite, gura curbata intr-o expresie crispata.. Arata ca un manechin lipsit de viata, fara nici un fel de expresie care sa tradeze macar o urma de emotie.
    - Nu ai de ce sa te sperii, ii sopti aratarea.
    Vocea ei avea un ton neutru. Indemnul ii paru atat de firesc, iar el se calma, spaima disparand la fel de repede cum se termina o ploaie de vara.
    - Cine esti? o intreba batranul curios.
    - Sunt Moartea..
    Barbatul zambi. O astepta de mult timp - mult prea mult.
   - Stiu ca ma astepti, ii spuse Moartea zambind.
   - De unde o stii, daca nu am spus-o?
   - Nu trebuie sa imi spui nimic, eu o simt.. iti simt frica cum se impleteste cu dorinta pentru necunoscut, curiozitatea bonlava.. iti simt regretele, iti pot contura amintirile..
   - Credeam ca astea sunt doar ale mele.
   - La ce te referi?
   Batranul zambi. Ea ii stia fiecare gand, dar tot nu il putea intelege.
   - Infernul din interiorul meu.. credeam ca imi apartine doar mie.
   - Poate in seara asta sufletul tau va avea un nou stapan..
   Batranul ofta resemnat si se aseza pe scaunul din fata ferestrei, privind spre oamenii care se multumeau doar sa supravietuiasca, uitand sa traiasca cu adevarat bucurandu-se de fiecare clipa. Moartea isi lua si ea un scaun din mijlocul camerei si il aseza intr-un colt mai retras, stand pe el si multumindu-se sa il priveasca fara sa scoata nici un fel de vorba. Parea ca ii intelege durerea si neputinta.
    - O sa ajung in rai, sau in iad? o intreba brusc batranul, spulberand linistea mormantala ce se asternuse in incapere.
    - Nu exista rai sau iad, raspunse Moartea calma.
   Batranul se ridica brusc de pe scaun, surprins. O privi cu ochii mari, plin de sclipiri uimite.
   - Dar ce se afla dupa ce murin? o intreba el cu vocea tremuranda.
   - Infernul sau paradisul..
   - Nu inteleg.
   - Iti voi lua sufletul si il voi transforma intr-un templu. Vei trai in tine o vesnicie..
   - Asta este destul de mult timp.
   Barbatul zambi. Stia ca nu era un om rau, dar nu era nici bun. Sufletul lui era ampretat cu regret. Urma sa se simta neputincios timp de o infinitate.
    - Ar trebui sa mergem, ii sopti el Mortii.
    - Nu ai nici macar o ultima dorinta? Toti cei care mor cersesc clipe, incearca sa traga cat mai mult de timp, au cerinte atat de ciudate.. tu pari calm, resemnat.
    - Nu as vrea sa imi implinesti nici o dorinta, si sunt prea batran sa cersesc clipe cand am risipit atat de multi ani. Eu am doar o intrebare la care nu reusesc sa gasesc un raspuns..
    - Ce intrebare?
    - Acesta este adevaratul tau chip?
   Moartea zambi.
    - Eu nu am chip. Asa ma vezi tu, pentru ca asa crezi tu ca arat. Doar inchide ochii.. si imagineaza-ti! Foloseste-ti mintea! Pot fi un cosmar sau pot fi cel mai frumos vis.. e doar alegerea ta!
    Batranul inchise ochii si gandul ii zbura involuntar la ea. Era o tanara blonda in a carei ochi se reflecta toata iubirea lui.. era marea lui dragoste, cea pe care niciodata nu o apreciase si de care fugise atunci cand simtise ca se putea indragosti. Si ce prost fusese! Era deja indragostit, o iubea si acum, dupa atatia zeci de ani in care nu avusese curajul sa o caute. Nici macar nu stia daca mai era in viata.
    Isi deschise ochii si o vazu in fata lui. Era mai frumoasa ca niciodata, imbracata cu camasa lui si radiind de fericire. O imbratisa fericit, chiar daca stia ca cea din fata lui este doar o iluzie.
    - Esti pregatit? il intreba Moartea zambind.
    Avea vocea ei. Batranul nu ii mai spuse nimic. O lua de mana si pasira amandoi spre usa. Pentru prima data, Moartea simtea ca nu urma sa fure un suflet, ci sa primeasca unul ce i se oferise de mult timp intr-o zi in care un om uitase sa mai traiasca si sa mai spere.

      "Si.. ce rost are sa traiesti daca nu te simti viu?"
                                      Napoleon. 

    Articol scris pentru Blog Power 68 dupa urmatoarea tema data de Dana Lalici:
    Cum ne petrecem sfarsitul de viata? Cum ne petrecem inceputul de moarte?

- Daca ati sti ca mai aveti o luna de trait, ce ati face in timpul ramas? 

 

 - Daca ati sti ca peste o luna de zile nu veti mai fi, si ati avea posibilitatea de a ascunde ati face-o? Ati spune cuiva? Ce inseamna sa mori frumos?

- Cand moare sufletul? In ultima clipa de viata, odata cu ultima rasuflare sau in clipa in care incepi sa numeri si sa bifezi rand pe rand, zilele ramase?

     Alte articole: O sa mor altadata,  Cand viata respira moarte, Lectie de viata, Am sa mor maine.