Mintea mea

    Imi imaginez ca mintea mea este asemenea unui palat de clestar. Peretii sunt din stilca dura, construiti intr-o forma labirintica care de multe ori imi da o stare confuza.
    Am cu mine o cutie de creioane colorate si uneori indraznesc sa pictez peretii cu vise, dar tot ce reusesc este sa desenez contururi abstracte. Ma supar atunci, arunc creioanele colorate pe jos si plang, uneori ma izbesc de peretii de sticla si cad pe jos, dar ma ridic si ma izbesc din nou, si din nou, si din nou..
    Ma chinui sa ma trezesc la realitate si nu pot. Imi fac rau singura. Imi frang fiecare oscior din trup incercand cu disperare sa lupt pentru o idee, un gand gresit si deseori nesigur. Si pana la urma renunt. Renunt, imi iau creioanele colorate si intru in alta camera. Creez o noua poveste, dar istoria se repeta, aceleasi zbateri fara rost, acelasi joc deja pierdut.. aceeasi eu.
    Uneori doare. Uneori nu imi pasa. Azi nu imi pasa.
    Mi-e frica sa nu raman fara creioane colorate.

     Anemona.

Un vis cu Farmec

     Cu doua zile in urma am avut un vis foarte ciudat, un vis care m-a ajutat sa imi schimb parerea legata de aspectul exterior si frumusete la modul general. Am realizat atunci ca frumusetea inseamna armonie si naturalete, ca nici macar un corp perfect nu te poate ajuta sa fii frumoasa daca sufletul nu iti radiaza, am invatat ca trasaturile iti pot fi evidentiate de starea sufleteasca mai mult decat poti crede.
     Se facea ca eram o printesa cu ochii albastrii "ca niste intrebari de clestar", cu buzele rozalii rareori arcuite intr-un zambet si cu parul auriu ondulat incadrand un cap micut, rotund. Infatisarea mea nu semana deloc cu cea pe care o am in realitate, dar eu ma simteam si parca eram alta persoana. Niciodata nu am inteles de ce in vis parca renegi realitatea, ignorand-o si faurindu-ti o noua identitate. In vise poti avea tot ce iti doresti, iti creezi un fel de lume in care sunt reflectate toate dorintele (uneori chiar si acelea inconstiente), temerile si conceptiile tale.
     Sa revenim. Eu eram un fel de printesa blonda (spun "un fel de" pentru ca nu stiu sigur daca faptul ca stateam pe tron imbracata intr-o rochie lunga din catifea rosie chiar ma facea sa fiu o printesa) si zambeam oarecum superior, privind spre multimea de supusi care pur si simplu ma adorau (e visul meu si mi-am dat voie sa fiu exagerat de modesta). Evidentiez din nou ideea ca aproape nimic din ceea ce sunt nu se regasea in copila blonda al carei rol il jucam in vis, ii imprumutasem printesei doar mania obsesiva a perfectiunii de care sufar de cand ma stiu. Personal intodeauna am cautat sa fiu cat mai aproape de idealul meu de perfectiune, sa nu supar pe nimeni si sa ii fac pe toti sa ma placa (mi-am dat de curand seama ca asta e o sarcina imposibila, stupida si fara nici un sens).
     In vis stiu ca stateam pe tron si meditam asupra perfectiunii. Ma gandeam daca oamenii frumosi sunt neaparat perfecti, incercam zadarnic sa dau de definite frumusetii si nu reuseam. Gandeam cumva ca frumusetea ar trebui sa aiba un fel de formula matematica in care sa fie implicat obligatoriu numitorul perfectiunii, dar oricat de mult mi-as fi chinuit mintea efortul ramanea mereu zadarnic. Imi admiram reflexia  intr-o oglinda din argint si nu le gaseam nici un defect ochilor albastrii sau pielii de portelan. Aveam un chip perfect dar nu ma simteam frumoasa, ceva lipsea si imi doream cu disperare sa aflu despre ce era vorba.
      Mi-am rugat supusii sa imi faca rost de "formula matematica a frumusetii" (in vis denumirea asta parca suna mai bine) dar nici unul nu a fost capabil sa imi dea un raspuns care sa ma multumeasca. In fata ochilor mi se derulau imagini rapide, intense, un fel de flash-uri care imi distrageau atentia, derutandu-ma. Simteam cum imi pierd rabdarea iar oamenii continuau sa vina, aveau tot felul de idei stupide sau gresite cu privire la formula frumusetii. Ma abtineam cu greu sa nu izbucnesc in lacrimi din cauza prostiilor pe care toti le spuneau, nu aveau habar de nimic, era un nonsens total. Brusc, in fata mea aparu o femeie tanara care se recomanda simplu "Giulia Ambasador gama Farmec Natural" . Odata cu aparitia ei succesiunea brusca de imagini inceta. Am privit-o cu ochii mari, uluiti:
       - Gama Farmec natural? am intrebat-o.
       Rostirea cuvantului "natural" ma facuse sa am o revelatie. Cum de nu ma gandisem pana atunci? Bineinteles ca frumusetea trebuia sa aiba legatura cu o ingrijire adecvata si ingrendiente naturale.
       - Da. Ti-am adus niste produse de ingrijire a tenului care contin printre altele argan, galbenele si aloe vera. Iti promit ca in curand te vei simti frumoasa.
       - Deci voi fi frumoasa..
       - Esti deja. Acum trebuie sa inveti doar sa ai incredere in tine si sa te ingrijesti cum trebuie.
       Femeia imi zambi calduros, intinzandu-mi un pachet plin cu produse Farmec. L-am luat din mainile ei tremurand de nerabdare. Eram curioasa daca chiar am descoperit secretul frumusetii.
        M-am trezit din vis si ridicandu-ma din pat mi-am privit chipul palid in oglinda. Am zambit cand mi-am recunoscut expresia obisnuita: parul roscat, ochii putin cam mici si negri, buzele pline. Nu descoperisem formula frumusetii, dar gandul nu m-a intristat. Ajunsesem la concluzia ca frumusetea este cat se poate de subiectiva, ca fiecare dintre noi vedem realitatea prin prisma propriei constiinte si ca - cel mai important - fiecare suntem frumosi in felul nostru. Mi-am prins chipul in palme, zambind. In minte inca imi rasunau ultimele cuvinte ale Giuliei: "Indragosteste-te de viata!"

       Articol scris pentru Super Blog Spring 2013 - proba 1.

Super Blog Spring 2013

      M-am uitat pe geam si nu m-am putut abtine sa zambesc. Este o zi minunata, primavara se simte odata cu adierea usoara a vantului, pana si soarele parca incalzeste suflete si trecatorii chiar daca sunt grabiti parca nu uita sa guste putin din fericire. Sau poate in mintea mea le conturez la fiecare sufletul sub forma unui zambet.. hm.

     O sa ma inscriu iar in noua editie Super Blog. Este o competitie care mi-a provocat imaginatia, demonstrandu-mi ca pot scrie abordand orice tema. Am idei despre orice, si chestia asta nu poate decat sa ma incante. Daca doriti, puteti sa va inscrieti si voi :).
   
    Eu va doresc o primavara frumoasa, plina de zambete, clipe minunate si momente care taie pur si simplu respiratia. Va doresc ca fericirea sa va copleseasca ca o boala incurabila, incet dar sigur. Meritati asta. Fiecare dintre noi merita. Fie ca primavara asta sa fie un nou inceput pentru fiecare!

     Anemona.

Ultima zi de iarna

 
     O gura de bere cu gust de lamaie. 
     Cate stele sunt pe cer in seara asta! De ce stralucesc asa tare? E prea frumos cerul pentru orasul asta. Si aerul parca e mai curat..
     O alta gura de bere si cateva ganduri mazgalite pe un carnetel cu foi albastre.
     Chiar ca e frumos cerul. Imi place. Are o nuanta nedefinita, contrastanta acelui albastru intunecat cu care eram obisnuita. Nu prea a nins iarna asta.
     Ma stramb si imi aprind una din ultimele tigari pe care le voi fuma vreodata. Si chiar cred asta. Trag un fum si simt cum imi inunda plamanii intr-o senzatie linistitoare, atat de obisnuita si totusi extrem de daunatoare. 
     "Cancer!'. Cuvintele lui ma dezgusta. Si totusi.. as fi dat orice sa mai ninga odata iarna asta. Imi place zapada. Imi place sa fac oameni de zapada, si nu pentru ca nu as avea prieteni, ci doar pentru ca am senzatia ca pot construi ceva perfect.
      Perfectiunea nu se topeste cand soarele straluceste mult prea tare, geniule..
      Postarea asta nu are nici un sens. Poate ar fi trebuit sa o denumesc "Nonsens".
     "Dar nu o sa o fac" imi spun zambind, si iau o bucata de ciocolata alba.
      De ce nu exista bere mentolata? Ideea acestei combinatii ma face sa vibrez, dar.. probabil e doar una din acele idei fara sens pe care le am de multe ori. Nu o sa gust niciodata asa ceva, cum probabil nu o sa vad niciodata Manhattanhenge-ul, cum nu o sa ajung niciodata in Viena, cum probabil Rose o sa ramana doar un manuscris (desi nu sunt atat de sigura asupra acestei idei).. hm.
     Maine poate cafeaua nu o sa aiba nici un gust, oricat de mult lapte as pune. Maine poate ideea ca lor le pasa nu o sa ma mai ingrozeasca atat de tare. Maine poate sigur imi voi controla impulsul de a-mi fuma fiecare traire. Maine poate o sa fie altfel, orice inceput este (sau ar trebui sa fie) diferit. 
     Azi ma multumesc doar sa fiu eu..

    In mod ciudat, ma simt putin mai aproape de Anemona.

Capacitatea de a trece peste

     Ieri m-am simtit umilita in fata tuturor colegilor. Nu stiu daca chiar asa a fost, dar eu asa m-am simtit. Sper ca nu au ras. Sper ca nu vor rade. Nu ar trebui sa imi pese, dar aseara am avut doar cosmaruri. Gandurile se joaca cu inconstientul meu cum se joaca un copil cu o lebada de hartie, o indoaie intr-un infinit de bucati si dupa o netezeste sperand parca sa fie la fel, dar de fiecare data gaseste altceva, alte forme si pliuri, alte povesti.
     Mi-as fi dorit sa imi dau seama mai devreme ca nu ar trebui sa imi pese ce spun altii. Mi-as fi dorit sa ajung la concluzia asta fara sa fumez si sa imi beau cafeaua la miezul noptii, mazgalind ganduri intr-un carnetel cu foi albastre si uitandu-ma la Mircea Badea. Mi-as dorit sa nu fi stat atat de mult ghemuita la geam, pierduta printre ganduri contradictorii. Ar fi fost bine sa fi renuntat la fumat de la prima criza, sa nu imi pese de aproape nimic de cand ma stiu.. mi-as fi dorit sa pot sa imi educ felul de a fi.
    Ce am facut aseara probabil este capacitatea mea de a trece peste. Azi nu imi pasa. E o dimineata superba, parca simt primavara in fiecare celula a corpului, dar eu inca imi doresc sa ninga. A nins doar odata iarna asta si nu mi-a ajuns. Am nevoie ca zapada sa imi purifice sufletul, si sunt sigura ca nimeni nu o sa imi inteleaga nevoia asta.

        P.S: Omului aluia o sa ii multumesc intr-o zi. M-a jignit si poate fara sa isi dea seama m-a motivat. O sa reusesc datorita lui, si nici macar nu o sa stie vreodata.


   Anemona.

Sa nu pleci..

      - Te rog sa nu pleci! 

      Se comporta cu mine de parca am fi doi straini, si eu pentru prima data simt ca am pierdut un prieten. Nu stiu daca este vina mea sau a lui, oamenii se schimba si uneori asteptarile lor cresc, depasind granita absurdului. De ce nu ma poate accepta asa cum sunt?

     - Nu trebuie sa pleci, putem sa rezolvam asta si in alt mod, ii spun iar aproape izbucnind in plans.

     - Nu vreau sa mai vorbim vreodata.

     - Dar..

     Si imi musc buzele. Imi dau pentru prima data seama ca nu merita sa stai si sa lupti singura pentru un om care nu vrea si nu e in stare sa faca nimic pentru tine. Prieteni mai am. Cum am putut sa cred ca ii voi putea pastra pe toti? Oamenii se schimba, nevoile si asteptarile lor se schimba si ele.

     - Cum vrei.

     Ma ridic si plec. Nici nu observasem ca incepuse ploaia. Ma simt mai bine. Stiu ca am facut tot ce a tinut de mine si ca - spre deosebire de el - am incercat. Poate stropii de apa imi vor spala gandurile astea, dar niciodata nu vor reusi sa stearga trecutul. Aproape imi pare rau..

     Anemona.

E greu..

    E teribil de greu.
    Sa simti nevoia sa ii dai explicatii pe care nu le merita. Sa fii capabila sa iti diseci sufletul intr-o infinitate de bucati numai ca sa ii explici, sa vrei ca el sa te inteleaga si lui nici macar sa nu ii pese. Sa se uite la tine cu ochi goi, sa ridice din umeri si nici macar sa nu te asculte. Sa continui sa vorbesti, sa incerci sa iti explici intreaga fiinta unui om pentru care tu nu insemni nimic. E teribil de greu si doare.
    Doare sa simti ca el nu intelege. Ca citeste, dar nu vrea si nu poate sa inteleaga. Ca stie tot si nu intelege (sau nu vrea sa inteleaga) nimic.
    E greu sa nu mai ai cuvinte sa te explici. E greu sa incerci sa faci toate astea pentru cineva care nu merita. E greu sa te trezesti in fiecare dimineata si sa incerci sa iti acoperi toate ranile cu un strat subtire de fond de ten, imaginandu-ti ca iti izolezi cumva sufletul. E greu.. e greu sa te vindeci asa.
     E teribil de greu, dar nu imposibil.
 
     Anemona.

Sa ne indragostim cu mintea!

    Ma tot gandesc de cateva zile.. ce fericiti am fi noi oamenii sa ne indragostim cu mintea! Sa trecem prin filtrul ratiunii toate sentimentele, sa gandim inainte sa pornim in calatoria fara nici un fel de destinatie numita "dragoste" .
    Ar fi placut sa putem oferi iubirea doar cui merita. Ne-am da sufletul doar atunci cand am crede ca persoana chiar merita, si la prima indoiala l-am lua inapoi intact, fara nici o urma sau amprenta dureroasa. Nu ar curge nici o lacrima, si poate singura parte proasta ar fi ca nu ar putea exista niciodata o lectie invatata pentru ca nimeni nu ar gresi.
    Si totusi.. ce minunat ar fi sa avem neuroni in inima! Ce alcaturire divina, ce structura menita perfectiunii! Le-am raspunde cu iubire doar celor care merita, si am scapa de teama aceea groaznica de respingere, groteasca senzatie ca iubesti in zadar. Ar fi extraordinar sa iti iei iubirea inapoi ca pe o jucarie veche de care esti constient ca celalalt nu mai are nevoie.
     Dar ma intreb.. oare ce as face daca nici asa nu as avea cui oferi iubirea?

   Anemona.