- Te rog sa nu pleci!
Se comporta cu mine de parca am fi doi straini, si eu pentru prima data simt ca am pierdut un prieten. Nu stiu daca este vina mea sau a lui, oamenii se schimba si uneori asteptarile lor cresc, depasind granita absurdului. De ce nu ma poate accepta asa cum sunt?
- Nu trebuie sa pleci, putem sa rezolvam asta si in alt mod, ii spun iar aproape izbucnind in plans.
- Nu vreau sa mai vorbim vreodata.
- Dar..
Si imi musc buzele. Imi dau pentru prima data seama ca nu merita sa stai si sa lupti singura pentru un om care nu vrea si nu e in stare sa faca nimic pentru tine. Prieteni mai am. Cum am putut sa cred ca ii voi putea pastra pe toti? Oamenii se schimba, nevoile si asteptarile lor se schimba si ele.
- Cum vrei.
Ma ridic si plec. Nici nu observasem ca incepuse ploaia. Ma simt mai bine. Stiu ca am facut tot ce a tinut de mine si ca - spre deosebire de el - am incercat. Poate stropii de apa imi vor spala gandurile astea, dar niciodata nu vor reusi sa stearga trecutul. Aproape imi pare rau..
Anemona.
