Imi imaginez ca mintea mea este asemenea unui palat de clestar. Peretii sunt din stilca dura, construiti intr-o forma labirintica care de multe ori imi da o stare confuza.
Am cu mine o cutie de creioane colorate si uneori indraznesc sa pictez peretii cu vise, dar tot ce reusesc este sa desenez contururi abstracte. Ma supar atunci, arunc creioanele colorate pe jos si plang, uneori ma izbesc de peretii de sticla si cad pe jos, dar ma ridic si ma izbesc din nou, si din nou, si din nou..
Ma chinui sa ma trezesc la realitate si nu pot. Imi fac rau singura. Imi frang fiecare oscior din trup incercand cu disperare sa lupt pentru o idee, un gand gresit si deseori nesigur. Si pana la urma renunt. Renunt, imi iau creioanele colorate si intru in alta camera. Creez o noua poveste, dar istoria se repeta, aceleasi zbateri fara rost, acelasi joc deja pierdut.. aceeasi eu.
Uneori doare. Uneori nu imi pasa. Azi nu imi pasa.
Mi-e frica sa nu raman fara creioane colorate.
Anemona.
