Imi place ploaia..

  Imi place ploaia. Nu imi plac oamenii care se tem de ploaie. Nu ii inteleg.. fulgerele sunt niste zgomote adorabile. Si oamenii care iubesc ploaia sunt adorabili, desi rar mi-a fost dat sa vad asa ceva.
  Si spui ca iubesti ploaia? Pai ai dansat vreodata in ploaie? Poate doar iti place ploaia. Si mie imi place. Uite, deja imi place si sufletul tau.
   Scriu ca un copil cretin, fara pic de inspiratie. Mi-e dor de trecut.

Te-am prins in capcana infinitului*

     Te-am inchis in capcana infinitului
     cand cu maini tremurande am avut impresia
     ca ti-am cuprins sfera sufletului,
     si te-am privit
     cum priveste un copil lucrurile simple,
     cu sufletul vibrand de misterul aparentei banalitati,
     si te-am iubit
     cum iubeste verdele mladitelor solul fertil
     sau cum iubesc stelele lumina,
     si mi-ai fost dependenta mai groaznica ca heroina
     pentru oamenii care s-au pierdut in timp si iluzii,
     si zambetul tau mi-a alinat durerea la fel ca un medicament.
     Stii.. durerea sufleteasca devenea uneori fizica,
     eu nu am putut sa te imbratisez niciodata, sa te sarut niciodata,
     sa te uit niciodata..
     caci te-am inchis in capcana infinitului ce imi pulseaza in vene.
     
     

Nu mi-a spus nimeni..*

  Nu mi-a spus nimeni

  ca marea este reflexia imperfecta a cerului,

  linistea oglindita in neliniste,

  albastru reflectat in albastru.

  

  Nu mi-a spus nimeni..

  Valurile se scalda in neliniste si mister

  agitate de vanturile umede ale cerului,

  si cand Marea e calma

  poti vedea pe fundul ei nori si stelute de mare.

  

  Nu mi-a spus nimeni

  ca pentru oameni cerul este infinit,

  o limita a perfectiunii oglindita in abisul Marii.

  Nu mi-a spus nimeni

  ca cerul se oglindeste si in ochii tai

  dar ca eu nu voi putea fi niciodata Marea ta (iubire?).

  

Te rog..

   ..nu iti bate joc de mine. Nu face aceleasi greseli ca mine. Si daca nu ma iubesti, alunga-ma, dar nu calca in picioare orice urma de sentiment. Nu omora iubirea. Nu rade de o persoana care te iubeste, nu o fa sa se simta inferioara si nu ii da impresia ca tot ce simte e  gresit. Tine-ti mereu promisiunile. Fii cea mai geniala persoana pe care o cunosc. Fii asa cum te vad eu. Te rog nu iti bate joc de mine..

Pietrificare

 
    Tot ce simt cand ma gandesc la tine e patologic si imi ucide fiinta din interior, pietrificand-o. Fiecare privire ma arde, fiecare zambet imi fura o clipa din viata in care as fi putut fi fericita. Te-as implora sa ai mila de mine, sa fii la fel ca inainte.. niciodata nu am stiut sa renunt la timp.

Ura?

 
   Nu am urat in viata mea pe nimeni cu adevarat. Nu m-am hotarat niciodata sa imi dedic niciodata intreaga viata distrugerii unei persoane, desi ma fascineaza aceasta idee intr-un fel. Sunt curioasa doar cum se simte acest "sentiment" in stare pura, nealterata de constrangeri.
   Cred ca m-as pricepe sa te urasc. Sunt razbunatoare si posesiva, asta e combinatie letala. Te-as fac sa ma urasti si tu la randul tau..hmm.. pana la urma si ura e un sentiment. Urandu-ma te-ai fi gandit la mine si iluzia mea te-ar fi facut sa tremuri.. de nervi (e clar) dar oare nu ar fi adus cumva cu fiorul iubirii? Nu si in iubire regasim aceleasi vibratii, aceeasi intensitatea a gandurilor si a dorintelor? Nu amandoua aduc a boli ce nu se pot trata si ne macina sufletele? Nu construim noi scenarii in minte datorita iubirii sau a urii?
    Par aceleasi stari, doar ceea ce le declanseaza difera. Poate pana la urma "ura este doar o dragoste neimpartasita".

   Am incercat sa te iubesc si nu am voie. Am incercat sa te urasc si nu am energia necesara. TE DISPRETUIESC si asta este cel mai vinovat sentiment.

Nu mai e timp..

 
  Nu mai e timp pentru noi sau poate n-a fost niciodata. Am ramas cu regretul si spaima de a rata o sansa pe care nici nu stiu macar daca am avut-o vreodata. Nu ma mai doare sufletul si nici nu imi mai chinui sadic mintea in cautarea unor raspunsuri. Am amortit, dar starea asta are tente de agonie si nu de resemnare.
  Nu simt nimic. Mi-am inchis sufletul intr-un jurnal albastru pe care imi e mult prea frica sa  il recitesc si in care nu am mai scris de cateva saptamani. Ti l-as da daca ti l-ai dori, dar numai cand ma gandesc ca ai putea sa razi de goliciunea si sinceritatea franturilor de ganduri ma ingrozesc. Oamenii sinceri sunt cei mai vulnerabili. Eu sunt vulnerabila si cand mint, iti dai seama..
  Nu mai e timp si parca vizualizez in minte singurul lucru pe care nu ti l-am spus, singurul care ar putea schimba ceva. Instinctul nu imi spune nimic, ratiunea rade de mine.

Dezamagire

   Ma simt mai singura ca niciodata si am impresia ca nimeni nu ma intelege, nimeni nu incearca sa o faca. Oamenii sunt cea mai mare dezamagire.
   Timpul ma apasa de parca asta e ultimul an din viata mea. Mi-as fi dorit sa imi fi schitat deja viitorul in minte, dar unicul lucru de care sunt singura este un singur reflex: fuga. Sunt lasa probabil. Toata viata am lasat oamenii sa aleaga in locul meu, crezand ca adevarata provocare este sa reusesti sa gasesti persoana potrivita si capabila sa te cunoasca mai bine decat te cunosti tu. Nu a fost niciodata vorba de o singura persoana, au fost mai multe, si nu stiu cum dar chiar simt ca mi-am gasit drumul potrivit - cel putin in acest moment. Incertitudinea viitorului atat de apropiat ma inspaimanta..