La mare dormeam cu tine si ma trezeam mai mereu inaintea ta. Stiam ca daca as fi plecat sa imi cumpar o cafea si te-ai fi trezit si imi era frica sa nu iti faci griji, pentru ca mereu te panicai inainte sa te gandesti sa ma suni. Imi luam o tigara din pachet si te mai priveam pentru cateva clipe, dupa ieseam pe terasa.
Fumam in liniste si ma amageam ca o sa imi beau cafeaua putin mai tarziu. Cafeaua si tigara faceau parte din micul meu ritual de dimineata. Crezusem ca sunt dependenta de cofeina, dar probabil m-am inselat.
Am sacrificat destul de multe ca sa fiu cu tine. Cafeaua e un nimic. (...).
Imi placea cand stateam cu tine si jucam sah pana tarziu in noapte. Imi placea cand adormeam in bratele tale sau cand stateam si vorbeam pana tarziu. Mi-a placut si cand m-am imbatat mult prea repede, si tu a trebuit sa stai cu mine si sa ma convingi sa dorm (misiune aparent imposibila). Mi-a placut cand ai vrut sa vedem rasaritul (chiar daca nu am reusit, ca am ajuns mult prea devreme pe plaja si era frig). Mi-a placut cand ai cantat la chitara in tren, mi-a placut si cand ti-ai facut griji pentru mine, dar cel mai mult mi-a placut ca m-ai lasat (si) sa fiu singura.
Adoram sa ma plimb desculta si singura, pe plaja aproape pustie. Sa intru in apa noaptea chiar daca nu stiam sa inot. Sa ascult Vama si sa conturez in intuneric randuri de poveste pe nisip pe care nu mi le voi mai aminti niciodata. Probabil sunt nebuna, dar am impresia ca daca as renunta la momentele mele de singuratate si melancolie as simti ca nu mai pot respira. Cred ca mi-as pierde mintile.
Probabil te iubesc. Pentru prima data in viata simt cu adevarat nevoia sa scriu despre tine.
Anemona.
