Dezordine in idei

   Camera mea este la fel ca si mintea: dezordonata. Imi arunc schitele pe jos de cand mi-am dat seama ca propriile ganduri imi murdaresc paginile jurnalului. Nu vreau ca peste 10 ani sa citesc ceea ce am scris si sa imi fie mila de propria persoana.
   Uneori mama gaseste paginile rupte. Uneori plange. Uneori ma imbratiseaza. Uneori imi propune o sedinta de pdihoterapie. Mama e mult prea sensibila. Eu..
   Inca mai sper sa gasesc acea persoana care sa ma poata schimba. Incep sa cred ca am incercat tot ceea ce s-a putut. Sunt patetica si sunt constienta ca respectul fata de propria persoana este foarte scazut.
   Uneori ma bucur ca oamenii nu ma vad asa cum ma vad si eu. Uneori ma gandesc ca acela ar fi momentul cand as ramane cu adevarat singura. Uneori cred ca oamenii sunt mult prea buni cu mine.
   Imi este dor de mare (sau imi este dor de mine cea de atunci, cine poate sti?!). Imi este dor sa stau noaptea pe nisip si sa imi fumez gandurile aparent filosofice. Imi lipseste agitatia valurilor si senzatia ca singuratatea este doar o pauza binemeritata. Mi-e dor sa gandesc ca atunci. De ce m-ai schimbat?..
   Imi este dor sa plang in Bucuresti si oamenii sa nu ma bage deloc in seama. Imi lipsesc imbratisarile ei din Brasov si cea mai buna inghetata din lume. Imi lipseste si seara de joi..
   Am dat mereu vina pe mine ca m-am atasat. Sunt cea care nu te-a putut face sa simti nici macar o urma de interes. Nu am nici macar un fel de scuza. Nu am remuscari. Nu am nimic, nu stiu nimic..