Praf de stele

   Sunt (eram?) pesimista. Azi nu stiu cum sunt. Mereu am crezut ca pentru momentele fericite exista mereu un pret. Metaforic vorbind, mereu ma astept sa ma calce un autobuz. Uneori ma asigur. Uneori prefer sa ma arunc in fata lui. Uneori caut durerea pentru ca simt ca o merit. Uneori o urasc. Uneori sunt amuzanta. Uneori sunt botoasa. Uneori pur si simplu nu mai sunt eu.
   Am momente cand imi place sa fiu singura, admirand peisajul urban dintr-un balcon pustiu. Oamenii nu au trezit niciodata in mine acea vaga curiozitate, cum stelele reusesc de fiecare data. Zecile de minute pe care le petrec in balcon reprezinta timpul pe care mi-l dedic doar mie: fara mesaje, fara vorbe.. doar eu si pulberea celeasta presarata pe cer. Cand eram copil obisnuiam sa imi imaginez ca stelele reusesc "sa simta" oamenii, iar sclipirile lor se transformau in raspunsuri (cred ca am preluat ideea asta din "Micul Print").
   Problema apare atunci cand incep sa imi imaginez ca este cineva cu mine in acele momente in care prezenta oamenilor ma incomoda. Problema apare cand incep sa tastez mesaje si uit sa mai meditez. Problema apare cand nu ma mai uit la stele si incep sa observ oamenii.. si habar nu am daca gresesc.