Imi aduc aminte adesea de bunicul meu, de felul in care vorbea sau de cat de speciala ma facea sa ma simt. Ziua in care mi-a pictat portretul ("Frumoasa perspectiva din viitor" - cum ii placea sa il numeasca) a fost una din cele mai speciale din viata mea.
Ating adesea tusele de culoare imprimate pe panza si conturez chipul rece si palid al fetei infatisate in tablou: este bruneta, frumoasa si tine o carte in mana. Privirea ei este oarecum stranie si fragilitatea trupului ei ma inspaimanta. Acolo ar fi trebuit sa fiu eu, dar fata straina se incapataneaza sa imi zambeasca stramb din mijlocul unor rame albastre. As vrea sa ma apuc sa retusez tabloul dar stiu ca asta e tot ceea ce mi-a mai ramas de la bunicul meu: o perspectiva a unui viitor confuz si fara el.
Imi amintesc ca fiecare om din sat purta pentru el un respect aparte. Toti oamenii il salutau si toti cautau sa fie in preajma lui. Era o persoana cu un suflet bun si cu o sensibilitate care imi dadea deseori iluzia ca triumful binelui este inevitabil.
Imi amintesc ca obisnuia sa priveasca ore intregi meciuri de fotbal si ca am urat acest sport doar pentru ca imi rapea putinul timp pe care il puteam petrece impreuna. Mi-a spus de multe ori ca pe vremea lui televizorul "era un lux" si ca functiona doar cateva ore pe zi. Era foarte mandru ca el si bunica au avut primul televizor din sat si ca in jurul "cutiei fermecate" se adunau zilnic localnicii ca sa priveasca ultimele noutati. Isi amintea de imaginile alb-negru si de calitatea lor proasta, de linistea care se lasa atunci cand erau difuzate emisiunile si de cenzura impusa informatiilor difuzate. Bunicul a prins si "epoca culorilor", cand televizoarele redau doar imagini colorate si de o calitate putin mai buna dar (din pacate) ocupau foarte mult spatiu.
Uneori imi imaginez placerea cu care bunicul meu ar privi meciurile in prezent, la o plasma "de ultima generatie".
Articol scris pentru SuperBlog 2014.
Interesanta asociere :)
RăspundețiȘtergere