Pana sa se nasca,totul parea normal.Sarcina nu era foarte avansata,dar medicii nu aveau de ce sa se ingrijoreze.In urma ecografiilor pe care le facuse femeia nu se descoperise nimic anormal.Ea isi mangaia in fiecare zi pantecul,zambind fericita.Sasha era un copil dorit.Sau ar fi trebuit sa fie..
*
Femeia sa trezi in mijlocul noptii.Intunericul era pretutindeni,acoperind totul cu mantia lui intunecata.In camera se simtea mirosul puternic de mucegai.Femeia stramba din nas,si se ghemui in pat,incercand sa adoarma.Descoperi cu surprindere ca patul era ud.Nu se gandi nici o clipa ca i s-a rupt apa.Sarcina avea doar 7 luni.Incerca sa se ridice din pat,dar cazu pe jos,neputincioasa.Durerea se raspandea in fiecare celula din corpul ei,era o durere intensa,pe care nu o mai simtise inainte.Lacrimile incepusera sa ii curga din ochii mari,negrii.
Incerca sa isi adune toate puterile si isi striga sotul.Nu intelegea unde putea sa fie.Trebuia sa fie langa ea acum.Pentru o clipa reusi sa se minta,dar dupa cateva momente realitatea isi facu simtita prezenta printr-un gand ce nu ii dadu pace: oare in ce pat dormea el acum?Oare ce umeri saruta,cu ce suvite de par se juca? Oare printre ce asternuturi isi mai pierduse o bucata din suflet?..
Nu ar fi fost prima data cand disparea in mijlocul noptii.De cand ramasese insarcinata chipul ii era luminat de o lumina placuta care parca o intinerea,dar trupul ii era tot mai deformat.Isi amintea ca fusesera zile cand se privise in oglinda si ii fusese sila de propria persoana.
Gandurile nu ii mai dadeau pace,iar durerea era din ce in ce mai intensa.Femeia iesi incet din camera si cobora cu greutate scarile,dar o ciudata amorteala o cuprinsese.Picioarele parca nu o mai ascultau,iar mainile ii tremurau nervos.Cateva secunde mai tarziu,se prabusi in mijlocul camerei,inconstienta.
*
Deschise ochii incet,incercand sa se obisnuiasca cu lumina din camera cu peretii prea albi.Barbatul care se afla in fata ei purta un halat alb si nici nu baga de seama ca femeia se trezise.
- Un..unde sunt?
Femeia se uita panicata in jur,parca incercand sa gaseasca ceva de care sa se agate.
- La spital.
- Cine m-a adus aici?
- Menajera.
Barbatul isi pregati seringa.Femeia simti o intepatura,si parca totul in jur incepu sa se clatine.
- Si sotul meu? intreba ea,cu ultimele puteri.
- Nu este aici..
"Nu este aici" repeta,parca incercand sa se convinga ca acesta era adevarul.Iar dupa o fractiune de secunda, totul in jur devenise negru..
*
Femeia era in sala pentru operatii de cateva ore.Din cauza ca nu fusese adusa la timp era intr-o stare critica. La fel si copilul pe care il purta in pantece.Medicii reusisera sa o opereze,dar copilul nu respira cum trebuie. Iar inima mamei batea haotic.In timp ce trupul femeii era strabatut de socuri electrice iar medicii incercau disparati sa o salveze,copilul era lovit de una din asistente.
- Trebuie sa plangi! se rasti ea la el,de parca ar fi inteles.Trebuie sa plangi,ca sa stiu ca traiesti.. Hai micuto..
Dar copilul nu scancea.Zambea ca pentru el,neintelegand ca in
lumea lor nu avea voie sa zambeasca, ca fericirea era ceva interzis.. Zambea,captiv in propria iluzie.Zambea de cand o vazuse pe mama lui, si nu stia ca ea putea sa moara in orice clipa.
*
Trecusera cateva zile.Starea femeii era stabila,si ea se simtea destul de bine.Dar nu trecuse nici o clipa sa isi vada copilul.Toata dragostea ei se transformase in ura,si isi dorea sa il abandoneze intr-un centru de plasament cat mai repede.Uitase ca il purtase atata timp in pantece,ca era parte din ea.. uitase la fel de repede cum sotul ei o uitase pe ea.
Alesese sa sacrifice fericirea propriului copil pentru fericirea ei.Si nimeni nu o putea condamna.
*
Oare asa este in viata?Oare cati oameni sunt sacrificati pe altarul propriei fericiri?Oare fericirea poate fi egoista?
..
Sunt atat de multe intrebari si parca si mai multe raspunsuri. Si nici un raspuns nu poate fi considerat un "adevar absolut".. Depinde de persoana.
Ne nastem plangand,dar incepem sa zambim cand privirile ni se intersecteaza cu privirile mamei.Pe parcursul vietii intalnim tot felul de dezamagiri,si mereu cand spunem "nu pot sa trec peste asta" reusim in cele din urma sa depasim acel obstacol.
Imi place sa cred ca fericirea e ca un mozaic.Adunam piese zi de zi (cu fiecare zambet sau vorba buna)si incercam sa constuim ceva cat mai frumos.Si pe masura ce crestem, piesele sun din ce in ce mai multe.Dar orice dezamagire produce in acel frumos mozaic crapaturi,si exista un moment cand piesele cad.Toti am trecut prin asta.Trebuie doar sa fim puternici,sa invatam sa adunam piesele de pe jos si sa le lipim la loc.Asta depinde doar de noi..
Fericirea are alte forme in functie de varsta: la 2-3 ani esti fericit ca inveti sa mergi, in prima zi de gradinita ca un copil isi imparte jucariile cu tine,pe la 7 ani ca poti descifra alfabetul,putin mai tarziu fericirea vine odata cu prima iubire neimpartasita,apoi urmeaza prima imbratisare,primul sarut, prima prietenie sincera..
Cu siguranta esti fericit cu adevarat cand simti ca duci viata pe care ti-ai dorit-o si nu ai schimba nimic din acest prezent dureros de placut.Zambesti foarte des,radiezi,si probabil ti-ai dori ca toti oamenii sa fie ca tine.
Ar trebui sa mai mentionez ca dupa umila mea parere, fericirea noastra depinde in mare masura de noi.Trebuie sa stim ce ne dorim si unde sa o cautam.Avem nevoie si de "furnizori externi",dar rolul lor nu este unul atat de important.. Noi trebuie sa stim ce vrem si sa ne cunoastem suficient de bine.
Fericirea ar trebui sa fie o rasplata,nu un scop.
Articol inscris in MWB 32 scris dupa urmatoarea tema propusa de Irealia.:
Fericirea!
- O trăieşti mai intens în fragedă pruncie sau creşte odată cu tine?
- (Cum) recunoşti simptomele fericirii?
- Reuşeşti să te faci „vinovat” de propria-ţi fericire sau ai nevoie de „furnizori” externi?
