Puzzle / bucati de sticla

    E ciudat sa fii o enigma chiar si pentru tine. Mi-ar placea sa cred ca nu toti oamenii traiesc cu sentimentul asta in suflet. Si totusi.. aseara Denisa impreuna cu un amic m-au ajutat sa imi dau seama putin din ce sunt.
   
    E ca si cum mastile astea sub care tot incerc sa ma ascund ar fi parti din mine. Eu trebuie doar sa asamblez acest puzzle, sa incerc sa ma regasesc. Dar cum poti rezolva un puzzle incomplet?..
    Ceva imi spune ca voi reusi, dar parca imi este teama ca nu voi mai avea pentru ce sa lupt dupa. Dar stiu ca ideea asta este total nepotrivita, mereu vor exista motive ca sa mergi inainte. Si totusi.. sentimentul de teama se amplifica. Mi-e frica de mine? Ce naiba.. sunt o fiinta rationala, am un creier care ar trebui sa ma asculte si de care este neaparata nevoie sa ma folosesc. Hai, putin curaj!
    Imi amintesc ce ne tot spunea profesorul de biologie din clasa a IX-a : "Adevarata putere inseamna sa crezi in tine atunci cand nimeni nu o mai face". Poate are dreptate. Incep sa cred ca fiecare fiinta este puternica in felul ei, ca suntem capabili sa facem tot ceea ce ne dorim daca vrem cu adevarat si este un lucru care tine in mare parte de noi.. hm.

    Copilul m-a dezamagit. Am aflat un detaliu care m-a deranjat foarte tare. Mi-am promis mie ca nu mai ma bag in seama cu el niciodata. Gata.. nu te mai gandi la el, nu te mai gandi la el, nu te ..
   
    Hmmm. Doar ganduri la intamplare prin capul meu la ora asta.

    Si totusi.. schimbarea..

    "Oare cum sa ma oglindesc in crapaturi de sticla? Cum sa invat sa ma iubesc in cioburi?"..


   Poate putin din Anemona..

Multumesc Copil..

    Multumesc Copil. Multumesc pentru ca mi-ai spus tot ce crezi despre mine, tot ce te deranjeaza.. multumesc pentru ca ai fost mult prea sincer, si pentru ca m-ai facut sa vad adevarul chiar daca poate am platit un pret mult prea mare pentru asta.. si iti multumesc pentru lucrul pe care nu il reusise nimeni inaintea ta: mi-ai dat un motiv sa ma schimb, unul real..
     M-ai sfatuit sa nu mai beau atat de mult si am inteles. Am avut perioade acum ceva timp cand credeam ca doar bautura ma ajuta sa scriu, si atunci (spre rusinea mea) pot spune ca am capatat o oarecare rezistenta. De fumat m-am apucat doar din dorinta de a ma integra intr-un grup oarecare dar si pentru ca bunicul meu a fumat si intr-un fel mi-am dorit din tot sufletul sa fiu ca el, sa fac ceva care sa imi aminteasca de el..
    Sunt prefacuta pentru ca mi-e teama ca oamenii isi vor bate joc de mine oricum, si daca isi bat joc de ceea ce cred ca sunt nu ma deranjeaza, dar daca ma resping pentru ceea ce sunt.. aici e problema. Mereu mi-a fost teama ca nu voi fi suficient de buna pentru cei din jurul meu.
    Ai avut dreptate, gandirea mea pesimista ma distruge si ii distruge si pe cei din jurul meu. Trebuie sa schimb asta cat mai repede, altfel o sa imi ratez o mare parte din viata conturand un scenariu pentru un film pe care nu il voi trai niciodata.
   
    Si totusi.. cum poti sa ma sfatuiesti sa renunt la blogul asta? Cum as putea sa ma dezvat sa mai scriu (sau cel putin cum as putea sa ma dezobisnuiesc sa scriu asa)? Tu chiar crezi ca asta ma va ajuta sa devin o alta persoana?.. Daca ma gandesc mai bine sa ma las de scris ar fi o dovada ca am devenit alta persoana, dar..
    Uite! Am reusit sa nu ma mai ating de bautura si tigari de cateva zile, si nu simt nimic special. Poate e prea scurt timpul, habar nu am. Dar chiar nu simt nimic special. De scris in schimb.. am stat pe blog parca mai mult decat in oricare alta zi. Nu inteleg ce se intampla cu mine, e o dorinta imposibil de controlat si mi-e teama ca nu ma vei intelege. Asta e dependenta.. de scris?! Ai mai vazut vreodata asa ceva?

     Uita-ma pe mine in ziua de Craciun, scriind randuri pe care inca mai sper sa nu le citesti niciodata. Si totusi.. refuz sa cred ca e un Craciun trist. Oamenii se gandesc la mine. M-au sunat multe persoane, cand puteau doar sa imi trimita un mesaj copiat de pe internet.. oamenii se gandesc la mine. Nu pot fi toti politicosi. Aici sper sa fi gresit..
     Cu siguranta nu e un Craciun trist. Am prieteni, am familie, zambesc, acum am si un motiv sa ma schimb.. de ce as avea nevoie de altceva?!

Anemona.

Adio, copil!

      Am ramas dezamagita cand am vazut ca persoana pe care o divinizam este una obisnuita, fara nimic special, un fel de opus a ce ma asteptam eu sa fie.
      I-am spus ca vreau sa vorbim fata in fata si m-a refuzat. (De ce am impresia ca ii e teama de mine, de el si de reactiile lui?..). Am vorbit pe mess si i-am spus atat de putin din cat as fi vrut.. Imi spunea ca nu trebuie sa imi pese mie de el, ca el nu se baga in viata mea si nici eu nu am ce cauta in a lui, etc. Si dupa m-a expediat.. pur si simplu.
      Ce fel de om e asta? De ce ma acuza pentru ca pur si simplu imi pasa?..
      Am plans mult aseara. Si plang si acum, cand scriu. Prefer sa plang aici decat sa ma vada el la scoala. Sunt bucuroasa ca nu am apucat sa ii spun ce simt, dar e o bucurie stranie care se impleteste cu o multitudine de sentimente contradictorii.
   
     Mi-a frant inima (sau mi-am frant-o singura - mai corect spus). Cel putin.. o sa pot sa scriu din nou. O sa reusesc sa termin cartea.
     De cateva saptamani, de fiecare data cand incercam sa scriu ceva, mintea mi se umplea de el si mainile incepeau sa imi tremure. Nu reuseam sa descriu nimic din ce nu avea legatura cu el, si toata personajele pe care le fauream aveau ceva care apreciasem  credeam ca apreciez la el.
     E greu. E frig. Acum imi vad sufletul ca pe un loc gol, infinit, captusit de durere. Am ajuns la hilara concluzie ca mereu am fost indragostita de aceeasi iluzie pe care o atribuiam de fiecare data altui tip. Ii dadusem copilului o masca care nu era a lui, si nu a stiut sa se joace cu ea, dar nici macar nu a vrut sa incerce.
     Imi iau masca inapoi, copil! Si imi iau adio de la persoana care credeam ca esti, si pentru care simteam ceva.

     Nu stiu daca mai sunt Anemona.. ea nu ar plange niciodata. Mi-e teama ca si asta e doar o masca..

Ma gandesc la el..

    Bausem mult. Dar nu a fost niciodata suficient, cat sa ma faca sa uit.

    Mi-ar placea ca intr-o zi sa ma trezesc si sa te uit. Sa te vad si imaginea ta sa nu imi creeze nici un fior. Mi-as dori sa nu mai simt..
    Eu cand iubesc ma distrug. Eu cand iubesc sufar. Asta nu se poate intampla. Mi-am jurat de multe ori ca nu voi fi genul ala tipic de femeie indragostita care ar face orice pentru el, care are senzatia ca traieste doar pentru el..
    Acum am senzatia ca lupt cu mine. Nici nu stiu ce sa mai cred.
    Hai mai copil. Iesi din mintea mea, te rog, te rog, te rooog..
   
    Anemona.