Am ramas dezamagita cand am vazut ca persoana pe care o divinizam este una obisnuita, fara nimic special, un fel de opus a ce ma asteptam eu sa fie.
I-am spus ca vreau sa vorbim fata in fata si m-a refuzat. (De ce am impresia ca ii e teama de mine, de el si de reactiile lui?..). Am vorbit pe mess si i-am spus atat de putin din cat as fi vrut.. Imi spunea ca nu trebuie sa imi pese mie de el, ca el nu se baga in viata mea si nici eu nu am ce cauta in a lui, etc. Si dupa m-a expediat.. pur si simplu.
Ce fel de om e asta? De ce ma acuza pentru ca pur si simplu imi pasa?..
Am plans mult aseara. Si plang si acum, cand scriu. Prefer sa plang aici decat sa ma vada el la scoala. Sunt bucuroasa ca nu am apucat sa ii spun ce simt, dar e o bucurie stranie care se impleteste cu o multitudine de sentimente contradictorii.
Mi-a frant inima (sau mi-am frant-o singura - mai corect spus). Cel putin.. o sa pot sa scriu din nou. O sa reusesc sa termin cartea.
De cateva saptamani, de fiecare data cand incercam sa scriu ceva, mintea mi se umplea de el si mainile incepeau sa imi tremure. Nu reuseam sa descriu nimic din ce nu avea legatura cu el, si toata personajele pe care le fauream aveau ceva care
E greu. E frig. Acum imi vad sufletul ca pe un loc gol, infinit, captusit de durere. Am ajuns la hilara concluzie ca mereu am fost indragostita de aceeasi iluzie pe care o atribuiam de fiecare data altui tip. Ii dadusem copilului o masca care nu era a lui, si nu a stiut sa se joace cu ea, dar nici macar nu a vrut sa incerce.
Imi iau masca inapoi, copil! Si imi iau adio de la persoana care credeam ca esti, si pentru care simteam ceva.
Nu stiu daca mai sunt Anemona.. ea nu ar plange niciodata. Mi-e teama ca si asta e doar o masca..
