Si spune-mi.. te-ai intrebat vreodata ce sunt oamenii cu adevarat?
Am ajuns la concluzia ca oamenii sunt un fel de fiinte goale in interior, in permanenta cautare a acelui ceva/cuiva care sa reuseasca sa umple acel gol. Cautam ceva care sa ne completeze, cautam acel ceva care sa ne faca sa simtim ca nu ne mai lipseste nimic.
Si atunci de unde atata nefericire?.. De ce ne simtim mereu datori celor care ne sterg candva o lacrima, plangem dupa persoane care nu merita nici macar sa le rostim numele sau luptam in razboaie ale sufletului pe care stim sigur ca le vom pierde? Ma face sa ma intreb daca tot efortul asta este in zadar pana la urma..
Am inceput sa invat sa cant la chitara doar din hilara dorinta de a gasi acel ceva care sa nu ma mai faca sa continui sa simt acel gol din mine.. dar nu am reusit. Stiu o singura melodie si de fiecare data cand corzile vibreaza iar sunetele curg asemenea unei cascade tropicale, simt ca ma linistesc, dar niciodata nu ajung sa ma simt completa. Blogul ma ajuta sa imi analizez comportamentul si de cele mai multe ori sa ma inteleg, dar nici el nu ma completeaza. Scrisul ma defineste, dar din nou o spun - nu ma completeaza. Si nu gasesc acel ceva.. hm.
Oare oamenii sunt ca un puzzle? Si daca da, de cate piese avem nevoie ca sa putem spune ca jocul s-a terminat? Poate e imposibil sa se incheie acest joc. Poate odata ce ne schimbam, si piesele se schimba, si ajungem sa avem nevoie de altceva.
Cred ca stiu raspunsul la intrebarea "ce ma poate face sa ma simt completa?". Dar mi-e teama.. mi-e teama pentru ca e un el, si mi-e teama pentru ca simt nu o sa ma accepte niciodata.
Azi ma lupt cu mine si gasesc nefericirea chiar si in cel mai sincer zambet.
Anemona.
