Nu stiu daca asta este un dar sau un blestem, dar cu siguranta asta ma reprezinta. Este ceea ce sunt, face parte din fiinta mea si orice as face nu pot schimba asta la mine. Daca nu scriu, incep sa gandesc ca si cum as scrie. Am nevoie sa imi vad gandurile asternute pe hartie, am nevoie sa imi disec fiinta in mii de bucati pentru ca sa ma regasesc macar pentru doar cateva clipe.
Am o sansa sa imi termin cartea si sa o public. Mi-e frica. Mi-e frica pentru ca mi-au zis ca scriu bine. Ma sperie gandul asta. Poate au asteptari prea mari. Nu pot fi buna, nu pot fi cum spun ei ca sunt. Am doar 18 ani. Nu am citit suficient. Nu am un stil destul de bun. Eu doar scriu.. asta e tot ce fac. Mi-e foarte frica pentru ca stiu ca atunci cand o sa imi termin cartea, cand voi corecta chiar si ultima virgula.. atunci o sa ma apuce sila. Niciodata nu mai recitesc ceea ce am scris. Momentan ma simt atasata de Rose. Dar dupa ce o public, o sa imi fie greata. De toate personajele, de naratiune, din bucatile de suflet pe care le-am asternut printre randuri.. o sa imi fie sila pentru ca i-am imprumutat lui Rose trasaturile mele, sila ca nu am stiut sa traiesc cum trebuie si eu doar am scris.
Ploua si mie mi-e teama sa scriu ultimul capitol. Mi-e teama sa scriu pur si simplu. Mi-e teama sa nu pierd ceva din mine.
Anemona.
