Mi-ar placea sa nu mai scriu despre el. Cuvintele sunt mult prea putine pentru a descrie exact ce simt, ce efect are asupra mea. Si atunci unde mai e rostul?.. Tot ce scriu nici macar nu se compara cu realitatea. Arta mea devine brusc banala. Nu vreau sa fac literatura din sentimentele astea.. si atunci?!
O sa incep sa pictez. O sa iau o bucata de carbune si o sa desenez conturul chipului baiatului pe care il stiu mult prea bine. Nu voi avea nici o problema cu asta. Dar ce o sa fac atunci cand o sa vreau sa umplu desenul cu o realista culoare? Unde voi gasi nuanta aceea ireala a ochilor lui? Nici nu cred ca oamenii au reusit sa conserve o astfel de nuanta intr-un banal tub de culoare.. E o idee aiurea. Mai bine renunt.
O sa incerc sa compun un cantec. O sa imi iau chitara si o sa cant singura melodie pe care o stiu, o sa ii ciupesc toate corzile pana cand voi fi aproape sa le rup, o sa invat acorduri.. dar ce o sa fac cand o sa observ ca orice ritm nu se potriveste deloc cu bataile inimii atunci cand il vad? O sa imi dau seama ca totul e in zadar, va spun eu! Si atunci.. atunci voi renunta.
O sa incerc sa ii modelez trupul dintr-o bucata de lut. Dar va putea vreodata lutul sa capete caldura trupului lui, sau va fi doar un obiect rece.. ? Oh, eu nu am nevoie de un obiect, am nevoie de el.. mai bine renunt.
Toate ideile imi alearga prin minte si nu mai stiu ce sa cred. Ma pricep doar la scris, si acum nici asta nu imi mai iese. Unde gresesc? De ce nu pot sa fac literatura din sentimentele astea, dar cu toate astea ma incapatanez sa scriu.. ?
Anemona.
