E toamna afara, si-n sufletul meu
E toamna de mult, in nestire,
Frumos anotimp, mi-a pictat mereu
Gandurile-n culori de dulce amintire.
Zambesc, si sufletul mi-e tot un pastel,
Culorile sunt vii si stralucitoare,
Imi imaginez ca ratiunea mi-e ca un castel,
O cetate puternica si neschimbatoare.
Mi-as dori ca printre atatea frunze uscate,
Cu sufletele reci, pierdute si moarte,
Sa fiu doar o frunza, prin absurditate
Pictata in culori de raze de soare amestecate.
Si voi muri si eu, nu pot sa evit inevitabilul,
Si ma voi stinge intr-o zi de toamna tarzie,
Dar nimanui nu o sa ii mai pese de copilul
Care a reusit sa ajunga la ciudata concluzie.
Toamna mori, dar te nasti inapoi. Si capeti o noua sansa.
