Plastilina

   Am inteles ce au vazut la mine cand mi-am dat seama ca sunt la fel ca o bucata de plastilina: banala, ieftina si al naibii de usor de modelat.
   Imi mulez personalitatea dupa orice idiot oricine doar ca sa nu deranjez. M-am chinuit tot timpul sa ma apropii de oameni si acum am realizat ca ii suport pe prea putini dintre ei. Nu imi plac persoanele mult prea pozitive, nu imi plac cei la care minciuna este un obicei si nu ii suport pe cei care se enerveaza foarte repede. Invidiez si admir (in aceeasi masura) persoanele realiste. Apreciez sinceritatea si oamenii care au un suflet curat.. pentru ca bunatatea este una din calitatile cele mai rar intalnite in zilele noastre.
 
   Am inteles cum gandesc unele persoane: nu isi gasesc "sufletul pereche" si incearca sa il construiasca, modeland personalitatea omului de langa ei.  Nu stiu daca asta e un dezastru sau cel mai frumos dar (deoarece poti distruge sau poti infrumuseta persoana de langa tine). Habar nu am daca astfel de oameni pot fi invinuiti. Putem da vina oare pe pradatori ca mananca animalele mai mici? Pana la urma oamenii sunt doar niste animale cu ratiune (sper sa nu jignesc pe nimeni, este strict parerea mea).

   Hitler spunea ca "viata nu iarta slabiciunea". Dar ce ar trebui sa faci daca stii ca ai un caracter slab? Chiar este nevoie sa ti-l modeleze cineva? Iar daca raspunsul la aceasta intrebare este "DA".. cum stii ca ai ales persoana potrivita care sa te schimbe? Oare poate o persoana sa te transforme in omul care chiar iti doresti sa fii?
   Prea multe intrebari si habar nu am unde as putea cauta raspunsuri..

Lucruri/realitati pe care nu le inteleg

    
  1. Nu inteleg cand ar trebui sa renunt. Nu inteleg de ce oamenii te descurajeaza chiar cand stiu ca ai sanse. Nu inteleg de unde placerea asta sadica de a spulbera vise.
  2. Nu inteleg de ce iubirea distruge. Iubirea nu ar trebui sa fie intruchiparea binelui, a perfectiunii? De cand binele distruge?
  3. Nu inteleg de unde au invatat oamenii sa exploateze atat de bine slabiciunile. Am lipsit la cursul asta.
  4. Nu inteleg de ce oamenii nu ma iau in serios.
  5. Nu inteleg placerea asta bolnava de a distruge: destine, vieti, relatii... poate ca pana la urma toti suntem rai.
  6. Nu inteleg de ce atat de multe intrebari fara raspuns.

   Adevarul e ca nu inteleg viata.. aspectele ei generale. 

   Nu inteleg de ce necunoscutul ala nenoricit nu mai da nici un semn de viata. De ce naiba nu imi mi scrii nimic? Nu am nici o sansa sa aflu cine esti? Sau macar ce vrei de la mine? Tu stii ca intru pe blog de o gramada de ori doar ca sa vad daca mi-ai scris ceva? Asta iti da satisfactie? E prea devreme sa te bucuri.

    A.

Imi plac complicatiile

    Nu stiu sa dau definitia fericirii, dar sunt sigura ca ea (pentru mine cel putin) nu o sa fie niciodata simpla.
    Adevarul este ca imi plac complicatiile. Ador sa distrug ca dupa sa ma chinui sa repar, ador rasturnarile de situatie, lucrurile care ma provoaca si cel mai mult ma atrag nonsensurile. Am o placere sadica in a ma distruge pentru ca mai apoi sa imi construiesc noi limite. Asta sunt eu si nu stiu daca vreau cu adevarat sa ma schimb.
    Eu cand iubesc, distrug. Distrug din prea multa iubire, dar distrug si pentru ca vreau sa oblig persoana de langa mine sa isi construiasca noi limite si sa se reinventeze. Am distrus si persoane pe care nu le iubeam, dar am facut asta pentru ca pe ei ii consideram doar niste simpli pioni. Am sperat sa ii pot transforma in mai mult. I-am spulberat si am incercat dupa sa ii reconstruiesc, sa ii fac sa devina mai puternici, mai tari, eventual sa le dau forma unui cal sau chiar a unei ture.. nu am reusit asta aproape niciodata.
    Cand nu am reusit sa ii distug pe ei m-am distrus pe mine. Ah, cata placere exista in autodistrugere! Cat de frumos este sa iti aduni cioburile propriei fiinte si sa le lipesti, de fiecare data asambalnd o alta forma...
    Ma intreb daca tot ce tine de distrugere sunt doar complicatii. Oare toti oamenii simt aceasta nevoie?

     Anemona.