Sunt o carte scrisa de o persoana mult prea pesimista. Paginile mele sunt pline de cuvinte indurerate, mistere, personaje ciudate, nonsensuri.. Chiar nu vrei sa ma mai citeasca si alti oameni? Stiu ca ai toate motivele sa gandesti asa.
Imi amintesc ca mi-ai rasfoit grabit cateva pagini, nici macar nu ai avut rabdare sa citesti toate randurile.. Te-ai enervat, ti-ai spus ca sunt prea triste, prea invechite, te-ai convins ca prin mine scrisul poate distruge.. ai rupt bucati din mine, te-ai gandit ca ar fi frumos sa ma arzi.. dar ce ai fi facut cu cenusa? Ai fi putut tu oare distruge si ramasitele acestui suflet?
Cand te-ai plictisit de mine, m-ai abandonat pe o masuta de cafea, intr-o ceainarie pe care nu a mai vizitat-o nimeni de mult timp. De ce nu m-ai dus dus macar intr-o biblioteca, acolo unde este locul celor ca mine? Ti-a fost teama ca oamenii ma vor intelege cand ma vor citi, ca vor simti aceasta durere trista, sau ti-a fost teama ca o sa ma mai cunoasca cineva asa cum ai facut-o tu?
Daca intr-o zi cineva va pasi aici - in cafeneaua asta, aducandu-si aminte ca obisnuia sa isi bea ceaiul de flori de nu-ma-uita doar in acest loc? Daca ma va gasi intamplator pe masa, ma va rasfoi si ma va intelege? O sa regreti atunci (oare) ca nu ai putut face asta?
Iti spun eu ca persoana accea o sa vina. Nu stiu cat mai am de asteptat, dar sunt sigura ca o sa vina. Daca nu vrei sa ii dai ocazia sa ma cunoasca, poate ar trebui sa ma cenzurezi. Poate asta e solutia.. hai macar sa incercam! Te rog cenzureaza-ma!
Cenzureaza-ma cu un zambet, cu un sarut, cu o imbratisare.. cenzureaza-ma si promit ca vei fi singurul care ma va (mai) citi vreodata!
Anemona.
