E frustrant sa fii exact ceea ce nu ar trebui sa nu fii. Sa ai in fata ta toate motivele pentru care ar trebui sa te schimbi, si sa nu faci nimic.
Imi rasuna si acum vorbele lui in minte. "Iti e sila de faptul ca nu crezi ca ai un loc nicaieri si ca toti sunt impotriva ta. Iti e sila de tine.. nu pentru cum arati, ci pentru cine esti" . De ce sunt asa? De unde si-a dat seama cum sunt cu adevarat?..
Nu stiu daca sunt complicata sau ma chinui sa fiu complicata. Cert este ca nu sunt eu. Ma chinui sa fiu detestabila, doar pentru ca incerc sa explic trecutul. In mintea mea toate au un sens, dar transpuse realitatii gandurile mele pierd orice semnificatie.
Inca mai simt ca sa imi bat joc de mine este normal. Inca cred ca durerea este o manifestare sublima a placerii (bine.. asta suna cam sadic). Inca ma cred si vreau sa fiu ciudata.
Ma intreb de ce eu nu ma inteleg, dar el da. Nu imi pot da seama unde este eroarea.
Anemona.
