Imi plac complicatiile

    Nu stiu sa dau definitia fericirii, dar sunt sigura ca ea (pentru mine cel putin) nu o sa fie niciodata simpla.
    Adevarul este ca imi plac complicatiile. Ador sa distrug ca dupa sa ma chinui sa repar, ador rasturnarile de situatie, lucrurile care ma provoaca si cel mai mult ma atrag nonsensurile. Am o placere sadica in a ma distruge pentru ca mai apoi sa imi construiesc noi limite. Asta sunt eu si nu stiu daca vreau cu adevarat sa ma schimb.
    Eu cand iubesc, distrug. Distrug din prea multa iubire, dar distrug si pentru ca vreau sa oblig persoana de langa mine sa isi construiasca noi limite si sa se reinventeze. Am distrus si persoane pe care nu le iubeam, dar am facut asta pentru ca pe ei ii consideram doar niste simpli pioni. Am sperat sa ii pot transforma in mai mult. I-am spulberat si am incercat dupa sa ii reconstruiesc, sa ii fac sa devina mai puternici, mai tari, eventual sa le dau forma unui cal sau chiar a unei ture.. nu am reusit asta aproape niciodata.
    Cand nu am reusit sa ii distug pe ei m-am distrus pe mine. Ah, cata placere exista in autodistrugere! Cat de frumos este sa iti aduni cioburile propriei fiinte si sa le lipesti, de fiecare data asambalnd o alta forma...
    Ma intreb daca tot ce tine de distrugere sunt doar complicatii. Oare toti oamenii simt aceasta nevoie?

     Anemona.